EPOCA

In anul 988 Bizantul si Imparatul porfirogenet,Vasile al II-lea,se aflau in primejdie de moarte,atacati si asediati.In acel ceas al primejdiei supreme un corp de sase mii de luptatori,de o vitejie si cu o vointa de lupta neantalnite pana atunci,au salvat Imparatia Ortodoxa si pe Imparat,au zdrobit pe dusmanii lor si au facut cu putinta momentul de maxima slava a Bizantului.

Acei ostasi fara egal fusesera trimisi de catre Cneazul Vladimir al Rusiei si ei erau legendara “drujina varega”.Sub semnul jertfei pentru “Tar si Pravoslavnicie” Rusia intra in Istorie.

Probabil aceste cuvinte vor fi socotite chiar ceeace sunt,emotionate.Dar cred ca ele se potrivesc pentru momentul istoric,cand Vladimir Putin isi incheie doua mandate ca Presedinte al Rusiei. Doua mandate care au facut din Rusia ,din nou, o tara tare,sub lege,pentru lege si pentru Dreapta Credinta iar din Vladimir Putin un om pentru totdeauna. >>>>

Asist pentru prima data la o campanie de denigrare fara precedent in istoria post-decembrista. Pana acum se astepta deschiderea campaniei electorale, dupa care se varsau laturile. Acum, frica este atat de mare incat se incearca evitarea oricarei confruntari electorale. Si campania de denigrare are doua surse: PSD si Cotrocenii. PSD prin afirmatiile catindatului “ales in mod democratic” si ale passe-partout-ului Cosmin Guse, Cotrocenii prin “anchetele” ziarului de curte, Cotidianul si acelasi passe-partout.

Dl Cristian Diaconescu are o “nelamurire”: cum se poate ca o instanta sa dea o rezolutie si instanta superioara sa dea alta? Adica, un fost ministru al Justitiei se mira de rolul institutiei recursului! Chiar, ce rost mai are recursul? Nu era mai bine in totalitarism, cand la recurs mai luai cativa ani in plus? In cazul de fata, dl Diaconescu se astepta ca la Curtea de Apel, judecatorii, in dispretul Legilor europene, sa mai anuleze cateva mii de semnaturi? >>>>

Acum vreo două luni cand s-a aruncat în plenul şedinţelor BPM şi BPJ ideea ca eu să fiu candidatul PNG-CD la primăria municipiului Cluj-Napoca am luat-o ca o glumă sau cel mult o sugestie colegială. Nimic nu mă îndreptăţea să fiu candidatul în democraţia noastră de tip fanariot. Nu am avere şi nici relaţii sus-puse. Nu m-am implicat niciodată în combinaţii de tip dâmboviţean şi am refuzat orice intersectare cu serviciile speciale. Cei care fac politică ştiu la ce mă refer! Din păcate, marele public, alegătorul român nu ştie că o candidatură presupună investirea unor sume foarte mari de bani. Dacă candidatul nu le are aceste sume de bani, atunci el devine reprezentantul – „vocea” - unui grup de interese sau de afaceri pe care le promovează prin candidatura lui. Eu cum nu am nici avere, nici prieteni bogaţi am stat liniştit că oricum nu aveam cum să fiu promovat să candidez. >>>>

Se spune, că ,,datoria fiecăruia în viaţă este de a aduce pe lume un copil, a ridica o casa şi a sădi un pom”. 15 martie - 15 aprilie reprezintă pentru silvicultori, o perioada cu o semnificaţie aparte în cadrul căreia ,,sădirea pomului” capătă valenţe deosebite atât prin prisma importanţei procesului în sine cât şi a importanţei sădirii, în sufletele tuturor, a sentimentului de dragoste şi respect pentru pădure ca singură garanţie pentru păstrarea şi perpetuarea pădurii, menţinerea echilibrului ecologic necesar unei vieţi normale şi sănătoase, atât pentru noi cât şi pentru urmaşii noştri. Această perioadă, cunoscută silvicultorilor de pe întreg mapamondul sub numele de ,,Luna Pădurii”, constituie, în special la noi, un prilej pentru slujitorii pădurilor de a face din pădure un subiect de atenţie, de a promova ideile silvice şi în acelaşi timp de a-şi îndruma semenii în rezolvarea acestei ecuaţii a vieţii, unde pădurea reprezintă o componentă esenţiala fără de care celelalte componente nu-şi mai găsesc locul şi sensul în aceasta ecuaţie: copiii ce-i aducem pe lume şi casa ce o vom clădi fără protecţia oferită de pădure devin elemente iluzorii în menţinerea unui curs firesc al vieţii pe Pământ. >>>>

Impresiile unui membru de comisie dintr-o sectie de votare din Buzau 6-iunie 2004
Motto:” …Nu socotiti ca am venit sa aduc pace pe pamant; n-am venit sa aduc pace, ci sabie. Caci am venit sa despart pe fiu de tatal sau, pe fiica de mama sa, pe nora de soacra sa. Si dusmanii omului (vor fi) casnicii lui”
Ev. Matei: 10, 34-36.(Pericopa din Evanghelia de Duminica, cand cetatenii nostri votau!)

Incep cu vorbele unui prieten, de asta-noapte(ora 3.00 am), pe care mi le-a spus dupa „travaliul” ce se numeste „votarea la romani”: „ Cand treci de Ramnicu-Sarat, spre Buzau, daca privesti cu atentie deasupra orasului se vede un nor intens de fum…ROSU’! De aici si gluma cu:” Buzaul orasul rosu”, dar care gluma, devine realitate: Buzaul a fost, este si va fi un oras rosu, dar nu de fum(caci industrie nu mai are) ci de…neocomunisti! Regret sa spun asta, o fac totusi pentru ca mi-e mai drag adevarul decat tinutul unde m-am nascut. Nu vreau sa jignesc firile iuti ale buzoienilor si nici valorile pe care le-a dat aceste tinuturi, dar nici nu mai pot suporta genul de „patriotism” dezumflat si desuet al tacticii strutului, care se baga cu capul in…urna (sau in perna!) si zice ca nu-l intereseaza decat:” preacuviosul ban si prezbitera placere”. Caragiale este depasit la Buzau sau, se rasuceste in mormant de invidie cand se vede depasit cu mult de personajele sale nemuritoare din aceste timpuri. Dar sa>>>>>>>

Apariţia recentelor scrieri ale domnului Alexandru Nemoianu „Fragmente din vremea persecuţiilor“ şi „Semnele vremii“ (editura Carpathia Press, 2007) mi le-a semnalat un prieten în modul cel mai simplu: „Ia citeşte, ce părere ai?“

Le-am răsfoit într-o zi cu soare de aprilie şi cărţile parcă nu se potriveau cu vremea. Apoi s-a pus un tâlhar de timp ploios şi rece care mi-a furat toată buna dispoziţie şi tot n-a fost chip să o iau pe îndelete cu cititul. Cu toate astea, în vâltoarea pregătirii alegerilor din iunie, două zile am tot avut impresia că oraşul şi ordinea de drept nu mă mai apără şi musai să găsesc o citadelă unde să mă ascund de lume ca un asediat. Ideea îmi intrase în subconştient şi într-un moment de luciditate, mi-am dat seama că citadela aceasta chiar exista: cărţile lui Nemoianu! >>>>

Discursul politic poate fi între adevăr şi neadevăr sau între manipulare şi lipsa de eficienţă. Atunci când un om politic spune adevărul, este lipsit de eficienţă. Rareori adevărurile fruste pot capta atenţia eventualilor votanţi. Omul politic nu poate manipula prin adevăr decât rareori şi numai în cazul în care are un scop prestabilit, transmis lui de auditoriu.
Un astfel de caz, foarte complex din punct de vedere psihologic şi filozofic, este mitingul prelungit, numit „Piaţa Universităţii”, din 1996. Cei din piaţă au transmis un mesaj obsedant că vor schimbarea. Domnul Emil Constantinescu a receptat mesajul şi a câştigat alegerile prezidenţiale spunând o serie de adevăruri dureroase. El putea câştiga alegerile chiar dacă spunea neadevăruri, dar a spus adevăruri ca să nu spună aceleaşi lucruri ca şi adversarul său. Principalul lucru era că venea în întâmpinarea unei dorinţe, nu că spunea adevărul sau nu. >>>>

6. În piaţă, dimineaţa (deliciul priveliştii, dar mai ales al limbajului) mă opresc în faţa unei tejghele pe care stăteau expuse funii de usturoi.
Vânzătorul le împletise meşteşugit şi ele străluceau aliniate simetric ca nişte mingi de ping-pong. O gospodină din faţa mea se interesează de preţ. Funiile erau legate două câte două. Neconvenindu-i fie preţul, fie cantitatea, cumpărătoarea era pe cale să renunţe.
Şi atunci, cel ce vindea s-a precipitat, a surâs larg, şi tăind cu foarfeca funiile împreunate a zis:
– Cumpăraţi, doamnă. Noi le putem şi stingheri!

7. Ieri dimineaţă, dinspre geamul unde un guguştiuc înfoiat venea mut să-şi ciugulească tainul de iarnă, am auzit un sunet profund şi mătăsos. Ca un salut tandru asortat depicături (era să zic streşinilor) vestind o încălzire râvnită. Şi ghemotocul acela de fulgi îşi umfla guşa din două în două secunde, scoţând sunetul lui vestitor şi privindu-mă cu cercul rubiniu al ochiului vesel şi frumos ca un mărţişor.

8. Întotdeauna m-au paralizat proştii prin nonşalanţa iresponsabilităţii lor.

9. Deci, s-a descoperit şi secretul Monei Lisa! Ce surâs, ce mister, ce provocare eternă aruncată viitorimii? După cea mai recentă cercetare, chipul abstras, tăiat de necruţătorul surâs vizând o ironie sublimată, chipul cu asimetrii nebănuite şi priviri galeşe, nu este altceva decât obrazul unui bărbat deghizat în femeie. Să fie?

Zeci de năstruşnicii mi-au trecut prin cap. Ca şi multora dintre dumneavoastră, desigur. Dar cred că sunt unic în ceea ce priveşte nebunia despre care vă voi vorbi azi. Ştiţi toţi că bărbatul face multe pentru a intra în graţiile femeii, pentru a o cuceri. Mai ales cei burlaci : spre a fi pe placul partenerelor. Dar şi cei căsătoriţi : pentru a rămâne lideri ai vieţii în doi. Eu, dorind să dovedesc nici azi nu ştiu ce, am avut (la vedere) o aventură extraconjugală. “Leac de frică” asemenea celui administrat - în literatură şi istorie - de domnitorul Alexandru Lăpuşneanu soţiei sale. Motiv de divorţ invocat pe bună dreptate de nevasta mea. Şi totuşi aceeaşi consoartă a iertat rătăcirea erotică. De ce? I-am adus acasă ziarul preferat, din care soţia citeşte cu pasiune horoscopul zilei. Ştiţi ce scria pentru zodia mea (a Berbecului) în acea dată de cireşar? Citez : “Azi, tentaţiile sunt mari, mai ales cele amoroase, dar manifestând aceeaşi fidelitate, rezistaţi, deşi ajungeţi în raporturi aproape intime şi flagrante cu o persoană foarte frumoasă şi foarte tânără. Starea sănătăţii, precară. Menajaţi-vă! >>>>

Sute de ani Sfintele Paşti au fost prilej de bucurie mare pentru creştini, pentru români. Se pregăteau de Paşti cu mult înainte. Ţineau cu sfinţenie Postul Paresimilor. Ba chiar şi clanţele uşilor le frecau cu cenuşă, ca nu cumva să se spurce de vreo grăsime rămasă de la lăsatul secului. Făceau curăţenie în case, în curţi, în grădini, pe locuri, ca toată făptura să primească Sfintele Paşti în curăţenie şi în ordine. Mai mult, fiecare căuta să se înnoiască cu ceva de Paşti. Pentru aceasta lucrau gospodinele zi şi noapte să ţese dimii. Bărbaţii le duceau la pivă, apoi la croitor şi le făceau sumane şi iţari. Când iţarii erau albi, femeile se întreceau să coase pe ei tot felul de înflorituri. Măiestria cea mai de seamă însă era arătată la ţesutul opregelor, fustâcelor, dar şi a covoarelor, păturilor şi macatelor de tot felul. Mai mult, când oboseau să oardă, să năvădească, să dea prin iţe şi pe spată, să toarcă, să facă motci, gheme şi ţevi, să mânuiască vârtelniţa şi sucala, daracul şi furca, războiul şi suveica, brâglele şi tălpeţii, când se plictiseau să adune culorile >>>>

La Frontignan ,artizani brutari si cofetari sarbatoresc La Miquette de vreo 3 ani.

Dar trebuie sa ne întoarcem în timp în 1692 pentru a întelege nasterea acestei curioase traditii proprie orasului-capitala a vinului muscat.

Deci în 1692,Confreria Pénintents Blancs decide sa sarbatoreasca Pastele distribuind paine pe gratis.

Un secol mai târziu ,  calugarii Capucini cer brutarului sa confectioneze un cozonac cu anason pentru a-l oferi bolnavilor si saracilor în Joia Sfanta .

Acest mic cozonac se va numi La Miquette.

Astazi ,de vreo 3 ani încoace, Clubul Taurin Frontingnanais si alte asociatii (de ex :Culture-Avenir-Tradition)au decis sa reînvie aceasta traditie.

Duminica ,strazile erau animate de la 10 dimineata ;

Membrii acestor asociatii ,îmbracati în vesminte de epoca au defilat în oras ,oprindu-se în fata fiecarei brutarii participând la aceasta actiune pentru a receptiona cosul umplut de miquettes .

La ora 11 ,toata lumea s-a reunit la biserica pentru a participa la slujba de Pasti si preotul a binecuvântat în mod simbolic o Miquette uriasa ,facuta special de unul dintre brutarii mizercordiosi. In timpul ceremoniei ,pentru a reaminti ca nu de mult aici mai erau stâne si ciobani ,un cioban la pensie a venit în brate cu un miel care sfâsia linistea slujbei cu « beee-urile » lui tremuratoare.Dupa o ora , toata aceasta multime s-a reântâlnit în fata bisericii din sec XII,pentru a împarti si gusta la miquette însotita de pahare cu muscat-ul prieteniei. >>>

Sfântul Ioan Evanghelistul îşi termină evanghelia, ca şi ciclul celor patru evanghelii dealtfel, spunînd un lucru deosebit de important şi semnificativ pentru noi creştinii ortodocşi : „Dar sunt şi alte multe lucruri pe care le-a făcut Iisus şi care, dacă s-ar fi scris cu de-amănuntul, cred că lumea aceasta n-ar cuprinde cărţile ce s-ar fi scris” (Ioan 21, 25).

În acelaşi timp, referitor la răstignirea pe cruce între doi tâlhari, dar mai ales referitor la „dialogul” Mântuitorului cu aceştia, trebuie să recunoaştem că nu avem prea multe detalii şi informaţii. Adevărul este că evanghelişii nu ne-au relatat „cu de-amănuntul” întreaga discuţie, întreaga conversaţie a Mântuitorului cu cei doi interlocutori ai Săi şi cei doi care împart acelaş chin fizic, aceeaşi tortură şi suferinţă fizică cu cea a Domnului. Deşi nu au parte de coroana de spini, şi ei au parte de răstignire pe cruce, dar răstignirea şi pedepsirea lor este pe drept, pe merit. Dacă şi ei au fost biciuiţi asemenea Domnului nu ştim. În schimb, ştim că ei primesc exact ceea ce şi meritau : pedeapsa cu moartea. Dar El, Domnul, era nevinovat, complet nevinovat faţă de toate acuzaţiile care i se aduseseră şi în urma cărora fusese condamnat la moarte. De aceea, în cazul Lui, se adaugă şi durerea psihologică, atât durerea din sufletul Său cât şi durerea din sufletul Tatălui Ceresc şi a apropiaţilor Lui care ştiau foarte bine că este în totalitate nevinovat faţă de falsele încriminări care I s-au adus. >>>>

Azi, 21 aprilie 2008, pe Realitatea TV, ora 17,25 – dl Cristian Adomnitei, Ministru al „Scoalelor” din România - îi raspunse unui lider sindical, M.Nistor, cu artag: „Ati vorbit de doua ori mai mult DECÂT EU!!!” (s.mea). Nu este pentru prima oara când dl Ministru al MECT vobeste ca un sef de CAP…Dar de ce nu se duse dl Adomnitei în locul lui Ciolos, la Agricultura – si ramase drept Ministru „al celor ce se scolesc”?! De ce insista, „în draci”, sa ramâna, în România postdecembrista, „model spiritual” negativ - sa calareasca pe Calul Duhului Otânjit – …când locul optim al domniei sale ar fi printre combine si rasaduri… - care nu crâcnesc, în fata „transfigurarii” fortate a cazurilor pronumelor personale?!

Stimate domn-sef al MECT-ului – nu obosesc a va întreba, cu orice prilej îmi dati (ca nu le caut eu, aceste prilejuri, de a va „înghesui”…, ci mi le oferiti dvs., cu maxima darnicie…) : DE CE VRETI SA DISTRUGETI LICEUL, STIMABILE?! - …si ÎNVATAMÂNTUL, SI SANSELE DE EVOLUTIE SPIRITUALA ALE NEAMULUI ROMÂNESC, în general?! Este nevoie, probabil, sa va psihanalizeze cineva, precum pe dl Presedinte Basescu Traian, cel care, la deschideri de an scolar, nu înceteaza sa repete ca, în copilarie, de cum vedea vreun profesor, s-ascundea prin „veceuri”… - sa nu-l lase capcaunul…„corigent”… >>>>

17. Ianuarie 1979. Se plimbă pe coridor un tânăr melancolic, frumuşel, cu faţa nespus de tristă. Aflu că-l cheamă Otto, că e din Cluj, şi a fost mecanic de locomotivă. Are douăzeci şi patru de ani şi suferă de atrofiere progresivă a nervului optic. Boala a apărut în urmă cu un an, în timpul unui meci de fotbal „în familie“, disputat de un întâi mai, sus, pe Feleac.
Face, totuşi, un consult la o clinică de specialitate din Cluj şi i se stabileşte diagnosticul: atrofia progresivă a nervilor optici. Orbire lentă adică… De atunci stă când în spitale, când la lucru, ca să nu piardă… vechimea. Maladia progresează perfid.
– Domnule, îmi spune cu vocea lui moale de ardelean, cum se distruge viaţa unui om…
„Viaţa unui om…“ Şi are numai douăzeci şi patru de ani.
I s-a propus pensionarea definitivă. Ar încasa, după socotelile lui, cam trei sute de lei pe lună şi drept de muncă cu program redus.
Totuşi, trăieşte cu speranţă că se va întâmpla o minune:
– Nu se poate să nu facă savanţii ceva cu puterea asta a atomului. Nu se poate!…

18. Ţăranul cu care m-am împrietenit îmi povesteşte, după două zile de tatonări abile, despre o bătrână ce vindeca pe vremuri albeaţa cu zahăr cubic. Zahărul cubic tăiat subţire-subţire, cât o lamă de brici. Se freca încet porţiunea afectată şi albeaţa se dezlipea „fâşii-fâşii“… Mărturiseşte că a văzut-o executând această operaţie pe când era tânăr. De la ea a învăţat să vindece vitele de albeaţă.
Freca pupila cu zahăr tos, amestecat cu cochilie de scoică pisată şi apoi cernută prin sită. I se legau vitei vârtos picioarele din faţă şi din spate cu un ştreang gros, apoi, prin nişte ochiuri special lăsate, se vâra un par solid, care avea menirea s-o imobilizeze.
Animalul era împins şi cădea fulgerat pe o parte, zbătându-se. Cu praful acela fin se freca bine suprafaţa ochiului bolnav.
„După trei zile, asta mi-e crucea, se închina ţăranul, vedea vaca ca şi cum atunci s-ar fi născut…“
După o vreme, acelaşi glas scăzut, conspirativ, mă informează că a auzit de un cetăţean din Băneasa de Giurgiu care „te vindecă de albeaţă cu limba“…
„Îţi bagă, domnule, limba-n ochi şi atâta te freacă, până te curăţă şi-ţi dă-napoi vederea. Aşa am auzit în tren, nu de la unul, ci de la mai mulţi navetişti, care mi-au dat adresa lui, că l-a vindecat pe unul din „tura“ lor în trei şedinţe, că aşa le zice, şi a luat câte cinci lei de şedinţă. Are ăla, domnule, o limbă aspră ca a boului, că boul poate linge şi sare şi nimic nu are“…
Bătrânului ţăran i se confirmă existenţa acelui „vraci“ ,care vindecă cu limba…
– Dom’ Micu, dacă mă face bine şi-mi ia albeaţa, să fiu eu câine dacă nu-i iau de mână şi-l bag în magazin şi-i cumpăr un costum de opt sute (pronunţă cifra cu sfinţenie), şi lui şi mie…
– Dar dacă n-o să vrea costum? îl derutez eu.
– Cum, dom’le? Ai văzut mata pe vreunul care să nu vrea să se-nţolească? Păi, eu îi cumpăr un costum de opt sute!

“Generozitatea lui Mecena” versus “Grajdurile lui Augias“

“Aporiile lui Zenon” evidentiaza especte ale complexitatii miscarii, ale devenirii timpului si spatiului, dar si categoriile care le oglindesc. Imaginativa o femeie recenta care este stramutata intr-unul din veacurile trecute, fara posibilitatea de a se uita la telenovela ei preferata sau stramtorata de neputinta shop-ingaraiei. Chiar daca rolul ei in societate s-a colorat telenovelistic si machiavelic, ea ramane totusi creatura lui Dzeu…aduceti-va aminte ca a fost cladita dintr-o materie deosebita, adica nu ca Adam din lut, ci din coasta lui (cum spune aun poet, “…ce mai aprope de inima ca sa fie iubita si de brat sa fie aparata!”) adica din plamada deja existenta de lut insufletit. Numai o astfel de creatie putea sa creeze sa zamisleasca, la randu-i. Daca ar fi sa contemplam creatia ca pe o scara a lui Iacob, pe care se suie si coboara ratiunile, energiile necreeate, ele sunt operele cele mai reusite, nici ingerii si nici barbatul nu se poate ridica sau apropia mai mult de El, decat femeia. Si totusi….asa de sus e urcata incat ameteste si se aruca in bratele timpului nostru in cel mai perfid si abject mod. >>>>>

Interviu cu AMI AYALON, fost sef al Shin Beth -serviciile secrete interne ale Israelului
Ami Ayalon este un om carunt. Nu stiu daca din cauza varstei cat din cauza faptului ca a vazut atata moarte in jurul sau incat e de mirare ca poate sa mai calce drept pe pamant fara sa se inconvoaie de atata intunecare. Cu toate ca e mai degraba mic de statura privirea albastra vine parca de undeva de mai sus decat unde sunt ochii. Nu, nu e superioritate. In nici un caz. E privirea inteleptului, a vizionarului, a omului potrivit la locul potrivit. Interviul are loc intr-o cladire din centrul Tel-Avivului, acolo unde se afla si Institutul Cultural Roman. M-a surprins sa vad tricolorul romanesc asezat la intrarea in cladire si asa am vazut, intr-o banda aurie la mijloc cum ca acolo , pe cativa centimetri patrati, scrie romaneste. Si m-a bucurat. Mergeam doar sa intalnesc unul dintre cei mai decorate militari israelieni, un fel de legenda vie a carui parinti sunt originari din Romania. Este unul dintre cei care intr-un fel sau altul au contribuit la cresterea sigurantei vietii in Israel. Vorbeste calm, fara graba despre destinul sau si al tarii sale. Destin care se confunda, zidindu-se, intr-un anume fel, unul pe altul. >>>>>

Împlinirea a 89 de ani de la eliberarea Oradiei şi alipirea acestor ţinuturi României Mari a fost sărbătorită  cu mare fast în urbea de pe Crişul Repede. Pe data de 20 aprilie 1919, în prima zi de Paşti, Traian Moşoiu intra în Oradea Mare pentru a o elibera de sub teroarea trupelor comuniste conduse de Bella Kun. Evenimentul de ieri s-a bucurat de o participare numeroasă din partea orădenilor, în special a tinerilor. În schimb, reprezentanţii autorităţilor locale au preferat să-şi facă pe la biserici campanie de imagine.

Manifestările au debutat la bustul lui Traian Moşoiu de pe strada Armatei Române, acolo unde cei prezenţi au adus un omagiu eliberatorului Oradiei. Prefectul Judeţului Bihor, Mircea Ghitea, a vorbit despre semnificaţia acestei zile şi de necesitatea organizării unor astfel de manifestări menite să reamintească tinerilor jertfa soldaţilor români pentru eliberarea acestui oraş. De asemenea, prof. univ. doctor docent Viorel Faur a amintit despre efortul Diviziei a 7-a, în fruntea căreia s-a aflat Traian Moşoiu, de eliberare a Oradiei, la cinci luni de la data la care orădenii şi-au exprimat voinţa de a se alătura României Mari. >>Cristina Puşcaş>>

Se prezenta la concurs. Aştepta de mult momentul. Se pregătise foarte serios. Avea dosarul depus. Dorea s-ajungă apărător de lege.
Înainte de proba propriu-zisă, potrivit regulamentului, se mai face un examen medical sumar.
Îi vine rândul şi lui, n-are emoţii, e zâmbitor, nerăbdător să intre în sala de concurs. Dar ce se-ntâmplă? Doctorul constată că, în loc de 170 cm, cât scria pe fişă, înălţimea lui este de 169.
- Păi, tinere, n-ai minimul admis de înălţime.
- Cum aşa?
- Cum auzi şi cum se vede. Se respinge dosarul! Următorul… zice sentenţios medicul.
Candidatul iese burzuluit. Nu e disperat. Se gândeşte un timp. Pleacă. Apoi revine. Intră la asistentă : >>>>>>

Avem nevoie de modele

Cei care îl cunosc îl respectă şi-l stimează pentru tot ceea ce a făcut pe tărâm profesional, pentru o familie model, dar şi pentru pasiunea de a duce până la apogeu, pentru calmul de invidiat de care dă dovadă în toate împrejurările.

S-a născut în Oradea, la 28 martie 1928, din părinţi orădeni, tata de profesie tâmplar, meserie pe care a îmbrăţişat-o şi el, cel mai mare fiu al familiei. Mai are doi fraţi născuţi tot în luna martie. Unul, cel mic, coincidenţă, s-a născut cu 16 ani mai târziu, tot în 28 martie. A urmat şcoala primară şi gimnaziul la Oradea, a încercat să facă şi o şcoală tehnică, dar a întrerupt-o imediat după război. S-a căsătorit cu Eugenia Barcu, din Săcele, judeţul Braşov. Nu a avut copii, dar a contribuit, material şi spiritual, la creşterea unei nepoate, care a ajuns inginer, şi a unui nepot, un bun meseriaş, mecanic auto la reprezentanţa Mercedes din Oradea. >>>>>>

Traian Băsescu a făcut o dezvăluire! În interviul în oglindă de la postul public, un interviu dichisit aşa ca înainte de marea întâlnire cu mai marii lumii, preşedintele a dezvăluit că exerciţiul general de dinaintea începerii summit-ului Nato a fost de fapt o simulare de evacuare a delegaţiilor. În cazul unei eventuale situaţii de necesitate, s-a simulat evacuarea tuturor delegaţiilor într-un timp record. Iar simularea a ieşit foarte bine. Ca la carte, exceptând paginile, ori mai de grabă paragrafele, în care se preciza ce se întâmplă cu oamenii de rând. Exerciţiul a arătat că forţele de ordine şi serviciile secrete pot asigura securitatea participanţilor la summit. Ba, chiar şi a politicenilor noştri, deşi în cazul lor se pare că au oricum înclinaţii spre auto-mutilare. Întrebarea este: de locuitorii urbei, de oamenii simpli, cine s-ar mai fi ocupat la o adică? Pentru că, într-un oraş aflat sub alertă maximă, prioritate vor avea tot delegaţiile străine. Aşa este firesc. Apoi, crema politicii, edilii… Dar de locuitorii urbei cine se mai ocupă? Cine se mai poate ocupa de vreme ce nici măcar salvările nu vor mai putea ajunge, aşa întârziate, la oamenii simplii. >>>>>>

Doamne, cât de mult şi de sincer iubim animalele! (Cu condiţia să fie animale autentice, iar nu…impostoare…). Câtă dumnezeire curată, perfect inocentă, se află în animele! (Cu condiţia să nu fi intrat sub piei de oameni…). Ce rău ne pare că nu există un Rudyard Kipling român, care să descrie, cu vervă şi savoare, preagraţioasele şi foc de isteţele personaje din MECT, într-o nouă Carte a junglei…!!! Atât de multe se pierd, atunci când epopeea trădării spiritului unei naţiuni nu este scrisă de oameni de geniu…Umilii de noi, nu ne vom încumeta decât la, cel mult, o biată schiţă de istorie/cronologie (până şi ea aproximativă…) a imposturii, fariseismului şi nemerniciei - sau, parafrazând (şi adaptând…) celebra formulă a Marelui Orb-BORGES : schiţă de “istorie naţional-ministerială a infamiei”…

…De 18 ani tot urmărim ce se petrece prin MECT (o Grădină Zoologică Alternativă, care, cu timpul, va face insesizabilă dispariţia vestitei şi autenticei Grădini Zoologice bucureştene…aceasta din urmă va fi transformată, cât de curând, în…cartier de vile…) – şi nu ne putem reveni din uimire… >>>>>

o 25-26-27-28-29 aprilie 2008, cu plecarea pe 24 aprilie seara Pelerinaj in Moldova, 5 zile, 11 mănăstiri, întâlniri cu mari duhovnici
o Pe 24 aprilie ora 21 si 22 se pleaca din Bucuresti spre Sfintele Mănastiri din Moldova,
Pe traseul, Bucuresti, Buzau, Focsani, Bacau, Măn. Văratec, Măn. Agapia, Biserica din Boroaia la pr. Ilarion Argatu, Măn. Neamt, Seminarul Man. Neamt, Măn. Secu, Măn. Sihăstria cu cazare, Schitul Sihla unde se afla pestera in care a trait Sf. Teodora, Măn. Petru Voda, la Maici si man. Petru Voda la Pr. Iustin Parvu.
Vineri 25 aprilie, după ce am vizitat mănăstirile, Văratec, Agapia, Neamt cu Seminarul si Boroaia ajungem la Sf. Măn. Secu si la Sf. Man. Sihastria unde ne cazam, servim masa participam la slujbe, cei interesati pot face spovedanii la duhovnici deosebiti.
Aici se afla mormântul pr. Cleopa, chilia in care a trait parintele Cleopa şi chilia părintelui Paisie Olaru, Icoane facatoare de minuni şi sfinte moaste; >>>

Ion Abrudan s-a născut în Oradea, la 29 martie 1938, a studiat în acest oraş, apoi a urmat Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, absolvit în 1963. A studiat la clasa profesoarei Dina Cocea, avându-i colegi pe Gheorghe Dinică şi Marin Moraru. La rândul său, a predat câţiva ani Istoria Teatrului Universal la Secţia Actorie din cadrul Facultăţii de Muzică a Universităţii din Oradea.
Ion Abrudan este unul dintre puţinii actori ai Trupei „Iosif Vulcan” care are o carieră neîntreruptă de peste 45 de ani petrecuţi în Teatrul de Stat din Oradea. Deşi la absolvirea Institutului a fost repartizat la Teatrul Tineretului din Piatra-Neamţ, actorul a decis să se întoarcă în oraşul natal, decizie pe care nu regretat-o niciodată.
A lucrat cu mari regizori, dintre care îi amintim pe Radu Penciulescu, Corneliu Zdreluş, Alexandru Darie, Valeriu Grama, Sanda Manu, Szombati Gille Otto, Alexandru Colpacci Victor Ioan Frunză, Alexander Hausvater, Claudiu Goga şi alţii. >>>>>>