EPOCA • ştiri şi opinii „inconforme“

Au trecut doua decenii de cand ideologia marxista a eliberarii exploatarii omului de catre om a PC s-a dovedita, langa national-socialismul muncitorilor germani NSDAP, cea mai inumana forma de sclavie si exploatare moderna. Dupa 1989, cand s-au vazut dimensiunile criminale ale minciunii in estul Europei, nimeni nu s-a bucurat. Entuziasmul de parada de la balcon si la TV avea rolul de a trece cat mai repede peste acest moment penibil pentru toti, dar mai ales pentru cei multi si obiditi, umiliti, obligatii sa traiasca generatii de a randul ca robi, fara libertatea de expresie, miscare, fara drept la adevar, justitie, la drepturile fundamentale ale omului. Asta explica de ce PCR, FSN, PDSR, PSD – Ceausescu, Iliescu ? a ramas la putere in mod democratic cu aceiasi ideologie. Si in occident, marxismul era la moda, partial finantat de PC din est, si s-a altoit chiar si pe credinta dand nastere teologiei eliberarii, care la dezastrul din est a intrat si ea in criza. Marxismul a fost o mare incercare de a salva intreaga lume, pe care pretindea a o analiza stiintific. Credinta era inlocuita de materialismul dialectic si stiintific, de cunostere stiintifica. Oricum nu se mai punea problema numai a cunosterii, cum fac din totdeauna filozofii, ci a transformarii intregi societatii umane, chiar si a omului. Rezultatul a fost scoaterea lui Dumnezeu ? >>>>

Zicerea “sfanta” a unui taran batran dintr-un sat din nordul Baraganului, (unde comunismul le-a intrat unora pana in sange), ca “in decembrie 1989 noi am iesit din iad cu dracii in schinare”, auie ca un ecou sinistru si astazi,la douazeci de ani de la ruperea lantului.

Niciodata in istoria neamului smecherismul politic n-a fost mai “inventiv” si mai pagubos ca in ceea ce au numit activitorii “perioada de tranzitie”.

De la capul locului “s-a pornit cu stangul”.

Revolutia, – daca ar fi fost, – trebuia sa vina cu “ reinnodarea firului lung al istoriei” , retezat cu barda loviturii de stat, data de colaborationistii  ocupantului  sovietic la 30 decembrie 1947, cand, dupa mii de ani, sistemul statal al regilor Daciei a fost retezat de o republica in forma de hiena, cu coltii ranjiti si ghiarele infipte in creierii neamului – intelectualitatea civila si militara, pe care  “a ras-o din radacina”, prin puscarii si infometare!

Mica schimbare din decembrie ‘89, facuta la varful decizionar,  venita ca “rezultat al ridicarii maselor populare impotriva dictatorului”, dupa cum a sunat goarna  ultraindrasnetului Sergiu Nicolaescu, pe textul >>>>

„Adevărul  este acelaşi pe orice faţa a lui.

Minciuna-i  transparentă;

daca te uiţi atent, se străvede bine prin ea.”

SENECA (din epistolele sale)

Atent am citit cele două  cărţi ale lui Petru Popescu publicate în limba română în acest mileniu. Prima, publicata în 2001, şi intitulată „Întoarcerea” este un volum autobiografic şi reportericesc de 400 de pagini. Cea de-a doua „Supleantul”, editată la Curtea Veche în 2009, ficţiune hollywoodiana de consum, cu orice preţ, lansată cu tam-tam pe măsura autorului, în diferite oraşe din România de însusi Petru Popescu. De aici şi titlul pamfletului meu: ÎNTOARCEREA  SUPLEANTULUI. Până la aceste cărţi, citisem, atunci de mult în România, primele sale cărţi, ce au avut un impact puternic asupra cititorilor şi imediat s-a creat opinia că Petru Popescu va deveni, în curând, un mare romancier orăşenesc, având o indiscutabilă dexteritate de condei. Adevărat, a fost un adevărat eveniment Petru Popescu în beletristica din România, până când am auzit că ne-a părasit. Mulţi dintre cei ramaşi în lagărul socialist, poleit în  epoca de aur, doreau să-i urmeze  exemplul, gândindu-se cum ar reuşi! >>>>

Motto:  “Succesul face morale unele nelegiuiri”. (Syrus, Sententiae, 330)

Adica, în  desfasurarea lor, esenta si adevarata semnificatie a unor  fapte sunt ecranate de catre pseudostralucirea pe care succesul  de moment îl poate avea. Cei mai “albi la minte” stiu ca abia  dupa ce s-a potolit spectacolul, am (au) stiut cu totii haznaua  pe care era cladit succesul. Asa au aflat hitleristii despre  Hitler, stalinistii despre Stalin etc… pentru  a nu ne apropia prea tare de noi si de timpurile  noastre.

Întotdeauna interesele, mai ales  cele blindate de lozinci sacre, au apelat si la mijloace mai deocheate  când n-au avut încotro, iar minciuna este cea mai universala  unealta în acest sens. Dar niciodata, ca astazi, minciuna nu  a fost primul principiu la care sa se apeleze “în caz de ceva”.  Era întotdeauna ultimul principiu, inducea rusine si era ascunsa pe  cât se putea. Astazi, rusinea nemaiexistând, nimeni nu ascunde minciuna.  Cu tupeu criminal esti scuipat zilnic în fata cu minciuni. Nu doar  la noi, în România, sa fim seriosi! Noi nu suntem decât o minuscula  cutie de rezonanta a Minciunii Universale care a devenit atotputernica  si intoleranta cu adevarul. Minciuna se rasufla din însasi  buricul lumii de azi. Va aduceti aminte de arma atomica a lui Saddam  Hussein si de crimele facute în numele ei? Fâs! Pute. >>>>

Faptul că unul dintre miniştrii cabinetului Boc şi-a permis să lanseze cu nonşalanţă un şantaj ordinar vizând propria-i demisie în condiţiile în care parlamentul ar fi trecut peste deciziile sale privind bugetul de stat dovedeşte degringolada în care se află instituţiile statului. Şi pare tragic felul în care un for a căzut preş la picioarele unui personaj. Numai că intimidarea promovată de ministrul finanţelor este exact răplata pe care o merită Parlamentul României pentru toate jocurile de culise în care s-a lăsat angrenat.

În mod evident, lucrurile s-au răsturnat din făgaşul lor normal. Pentru că, privind în asamblu, executivul este doar un aplicant al deciziilor legislativului. Un „angajat” care are rolul de a pune în practică legile adoptate de înaltul for. Astfel, oricare ministru, fie el şi de finanţe, este obligat să lucreze cu „marfa” furnizată de parlament. În calitatea sa, ministrul Sebastian Vlădescu avea şi el obligaţia să pună în aplicare bugetul de stat săvârşit, cu tot cu amendamente, în comisiile de specialitate ale Parlamentului, el fiind un simplu executant, un administrator aflat în slujba parlamentului şi nu invers. Iar dacă nu-şi poate duce la îndeplinire rostul, ar fi putut cel mult să renunţe la funcţia de „administrator” al bugetului, fiind cu totul nepotrivit însă ca el să şantajeze forul ales de o ţară întreagă pentru a nu fi schimbate regulile unui joc pus la cale în lăuntrul guvernului. >>>>

PROCESUL ANULUI

Batalia pentru familie si casatorie se poarta peste tot: in parlamente, amfiteatre universitare, plebiscite constitutionale, culte religioase, organizatii internationale, si tribunale. Unul dintre cele mai importante procese privind redefinirea casatoriei se deruleaza la ora actuala intr-un tribunal federal din San Francisco, California. A inceput luni, 11 ianuarie si se anticipeaza ca va dura citeva saptamini. Opinam ca acest proces va fi cel mai important proces din an privind institutia casatoriei.

Procesul are ca obiectiv determinarea constitutionalitatii sau neconstitutionalitatii amendamentului constitutional adoptat de cetatenii statului California prin referend in noiembrie 2008 care interzice casatoriile unisex. In 2009 Tribunalul Suprem al Statului California a declarat constitutional acest amendament, dar activistii homosexuali nu se lasa. De data asta  argumenteaza ca amendamentul e neconstitutional in raport cu constitutia federala americana. De aici decurge importanta cruciala a acestui proces. Atacuri similare la adresa amendamentelor constitutionale care definesc casatoria barbat-femeie au esuat, amendamentele fiind deja declarate constitutionale si in raport cu constitutia federala americana de alte tribunale federale americane. >>>>

Ortodoxie şi occident în România, 1989-2009

Petru Clej, revista ACUM: Nu stiu daca am vreo obiectie la publicarea articolului dv Frica de libertate, 1989-2009, dar am o uriasa obiectie la aparitia semnaturii dv. Nu numai datorita ambiguitatii pozitiilor fata de curente ca antisemitismul sau rasismul si in general contestarea democratiei de tip occidental, care pot fi discutate, dar mai mult in raport cu trecutele dv colaborari de presa si angajamente politice.

Viorel Roman, Universitatea din Bremen: Intamplarea a facut ca pe 16 dec.1989 sa aterizez la Timisoara si sa stau doua saptamani. M-am reintors in Germania cu trenul de la Bucuresti. Apoi articolele mele despre Revolutie au aparut din America pana in China. De atunci pun la dispozitie gratuit celor interesati contributiile mele. Asa se face ca 800 de articole au aparut in cele mai diverse publicatii, in unele de care nici nu auzisem. Majoritatea apar de trei pana la de zece ori. Ambiguitate? Nu a ideilor. Despre antisemitism, rolului evreiilor in relatiile ortodocsilor cu occidentul am scris si o carte ? >>>>

Dintre fabulele care

Au avut succes odată,

Este una ce îmi pare,

Astăzi, foarte demodată,

******

Chiar mai mult, inoportună

Pentru-această rânduială,

Cu-o morală care-i sună

Nici ca nuca-n tencuială ;

******

“Greierele şi furnica”…

Lăutar, ea gospodină !…

Fac pariu că şi bunica

De-ar citi-o se închină

******

Fiind vremile schimbate,

Crize lungi şi barosane,

Plus că nu sunt menţionate,

Celulare, blugi, Merţane, >>>>

La al IV-lea Congres de sociologie din 14-16 decembrie 2000, am prezentat studiul Ubicuitatea războiului axiologic, publicat în volumul editat şi prezentat la Congres. În acest studiu am propus un nou concept în domeniul politologiei şi al polemologiei: „războiul axiologic“. Am definit războiul axiologic drept „totalitatea formelor de luptă atipică întreprinse pentru distrugerea valorilor economice, politice, morale, religioase, culturale şi sociale ale unei naţiuni prin devalorizarea lor – prin bagatelizare, ridiculizare, denigrare, satanizare – şi înlocuirea lor cu altele – cu non-valori –, impuse de anumite centre de putere străine“. Prin acest proces agresiv, valorile sunt inversate, răsturnate. Evident, cu ajutorul cozilor de topor din ţară. În cadrul acestui studiu, am trecut în revistă principalele domenii în care se manifestă această formă insidioasă de război, cu rezerva rezultată din formularea din titlu, care denotă calitatea sa esenţială: ubicuitatea – faptul că se manifestă peste tot, în toate sistemele şi subsistemele societăţii.

Relevasem, atunci, că dintre agresiunile axiologice comise contra României fac parte, printre altele, impunerea frauduloasă şi folosirea intensă a cuvântului „rom/rrom“ şi a derivatelor sale „romali“/„romanes“ etc. şi avertizasem asupra consecinţelor pernicioase provocate de confuzia [1] creată deliberat, cu scopul de a-i substitui pe români cu ţiganii – consecinţe care s-au adeverit. >>>>

Pentru tot satul ziua de Ignat era una a tăierii porcilor.Gospodarul se scula de cu zori,îşi ascuţea cuţitul, dacă nu cumva îl avea ascuţit de cu seara,îşi striga un vecin să vină să-l ajute, căra câteva braţe bune de paie pe bătătură-locul de jertfă al animalului îngrăşat de toată familia, de-a lungul anului, apoi se îngrijea de un ibric de ţuică fiartă, să se mai dezmorţească de gerul lunii decembrie. Mai nou, sătenii îşi scoteau pe bătătură, puse pe câte un scaun, aparatele de radio să le cînte, să-i mai înveselească, era doar o zi de bucurie, nu ?

Dar Ignatul din acel an se anunţa a nu fi unul obişnuit, pentru că tovarăşii hotărâseră  că aceste obiceiuri învechite trebuiau să dispară  din satul nou, socialist, sunt obiceiuri anacronice, tovarăşi, le spusese Turcu- primarul satului-în nici o ţară civilizată nu se mai taie astfel  porcii ca la noi, tovarăşii sovietici şi chiar capitaliştii americani zboară în cosmos, şi noi, noi, aici în acest sat, trăim parcă am fi în feudalism, aşa nu se mai poate…

Ei, şi ? Ce mare brănză  făceau ruşii şi americanii că zburau în cosmos?

Da, mă rog, dacă te prinde Crăciunul în Cosmos, ai tu sau n-ai porc pe masă ? Parcă ei nu ştiu că cei ce zboară pe sus nu mănâncă decât pastile ! Vrei un borş ? Ei o pastilă verde ! Vrei o tocană ? Ia o pastilă roşie ! Murături ? La tub, de pastă de dinţi ! >>>>

Am tipărit zilele acestea, difuzând ca supliment al revistei “Albina românească” o parte ultimă, ca un fel de concluzii la însemnările DESPRE MERITOCRAŢIE, publicate sau predate în mai multi ani, pe care le-am adunat într-o carte. Am ezitat să le spun „concluzii” deoarece ele aveau conţinutul referitor la nişte adevăruri din vara lui 2008 şi mi-am tot propus să le aduc la zi. Când le-am citit, însă, pentru tipar, am constatat că sunt la fel de valabile şi astăzi, aşa că le-am publicat ca atare, în contextul în care, pentru onestul intelectual român de clasă medie, bunul simţ încă este o necesitate visată, alergia la necinste făţişă şi demagogie este încă o traumă, iar dezinteresul pentru el şi interesul strict egoist al celor care, după caz, când îi cerşesc, când îi înşeală votul, este cauza gravului impas social pe care îl trăieşte. Am tipărit, deci, această încheiere la suita de articole pe tema aprofundării democraţiei noastre, dar nu ma aşteptam să o difuzez tocmai într-o perioadă de abandon cum este acest Decembrie. Abandon în sensul că nu mai ai timp  nici să faci ce n-ai făcut pe parcursul anului, nici să refaci ce ai făcut prost şi, în cel mai bun caz, te gândeşti pentru un  transfer spre anul următor iar, în cel mai rău, renunţi cu amărăciune. >>>>

În această perioadă a cataclismelor nesfârşite de care are parte acest popor nefericit, numeroşi ciumpalaci de presă care au impresia că  înţeleg totul şi că totul nu se poate întâmpla decât conform puterii lor de înţelegere, foarte mulţi încearcă să explice ce s-a întâmplat la recentul tur de scrutin electoral. Şi aceasta întrucât, din varii motive, cele mai multe vădit partizane, refuză să accepte rezultatul propriu-zis al alegerilor. Asistăm aşadar aproape zilnic la declaraţiile nu odată surprinzătoare ale unor guru de presă care nu odată consideră că Mircea Geoană ar fi pierdut alegerile datorită discursului său neinspirat, lentorii cu care a replicat adversarului său sau cantonării obsesive în chestiuni ce privesc, aşa cum susţinea un ciumpalac de presă, creşterii sfeclei în România. Sus-pomenitul politolog, vădit înregimentat, se referă, în fapt, la deficienţele de ordin comunicaţional pe care Mircea Geoană n-ar fi reuşit să le depăşească. De aici, în opinia lui, intenţia candidatului PSD de a evita confruntarea directă cu contracandidatul său în faţa electoratului. >>>>

Silviu Cerna, Universitatea din Timisoara: Draga Viorel, consider ca descrierea pe care o faci starilor de lucruri este, in general, foarte corecta, insa nu cred ca aceste situatii sunt cauzate de ortodoxism sau in primul rand de acesta. Ele se intalnesc in forme asemanatoare in tarile foste comuniste neortodoxe romano-catolice Polonia, Cehia-Slovacia, protestanta RDG, precum si in lumea postcomunista necrestina, musulmana din fostele republici sovietice din Asia Centrala.
Viorel Roman, Universitatea din Bremen: Marxismul, o religie prometeica, care voia sa realizeze raiul pe pamant, s-a implementat sub teroare. Forme de evlavie vechi au dat totusi un specific local. Se poate vedea usor deosebire intre comunismul catolic polonez, care a dat semnalul, prin papa Ioan Paul II si Solidaritatea, inchiderii spectacolului penibil de nedreptate si minciuna organizat de Moscova, cel musulman din Asia Centrala sau cel confucianist din China. Sau Pile, Cunostiinte si Relatii PCR la romani si bulgari. Sa ne reamintim ca in lupta pentru promovarea comunismului in Afganistan, sovieticii au constatat cu stupoare ca soldatii lor musulmanii nu trageu in fratii lor de credinta, asa ca au trebuuit sa aduca in linia intai numai crestini si sa termine repede nefericita excapada la islamici. Oricum Lag?rul comunist era an ovo condamnat pentru c? l-a scos pe Dumnezeu din societate, salarul n-avea leg?tura cu munca si sexualitatea era decuplat? de procreere. >>>>

La 20 de ani de la Revoluţie, întoarcerea în timp este copleşitoare. Evenimentele se repetă în grotescul esenţei fondului, singura care diferă fiind forma. Căci, astăzi, factorul de presiune social-politică şi, uneori, economică, nu îl mai reprezintă prima armată de mercenari postdecembrişti, minerii, ci organizaţiile non-guvernamentale. Acestea sunt utilizate acum, într-o manipulare mizerabilă, ca factor acuzator în procesul de intenţie ţintit electoral.

Acum două decenii, minerii erau folosiţi ca braţ al implementării în fondul democratic deschis de evenimentele din Decembrie ‘89 al rădăcinilor comuniste care nu numai că au supravieţuit, ci s-au dezvoltat într-un ritm exponenţial mascat de perdelele şi petardele de fum politic. Atunci, vizate erau partidele istorice. Asociate posibilelor manifestări de impunere a democraţiei, ele erau ţinta unui continuu proces de intenţie. Mineriadele au constituit eşafodul public al execuţiei oricărui lăstar de democraţie, iar armata mercenarilor în scop politic a executat fără drept de apel iniţiativele lansate de la înălţimea unui rol asumat grosolan, dar bine camuflat de presupusa dorinţă a poporului, de cel ce s-a dovedit, în timp, apărătorul celor mai tenebroase racile. Căci, dacă în spectacolul ei fals, democraţia ar fi avut un rol de prim-secretar, acesta ar fi fost atribuit de drept lui Ion Iliescu. >>>>

Cu câteva minute în urmă, am întâlnit pe unul dintre cei care, în timpul evenimentelor din decembrie 1989, de la Cluj, a fost rănit în confruntarea directă protestatari şi forţele militare rămase loiale şefului statului de atunci. Este adevărat că unii dintre colegii săi de revoluţie i-au contestat ulterior meritele, susţinând că un revoluţionar adevărat este cel ce este împuşcat în piept nu doar prin părţile laterale sau dorsale. Nu contestăm, însă, aici şi acum implicarea şi participarea sa la evenimentele din decembrie 1989, cu atât mai mult cu cât, după răsturnarea de regim, el nu s-a bătut cu cărămida în piept şi nici nu s-a angrenat într-o perpetuă cursă de obţinere de beneficii materiale, aşa cum, din păcate s-a întâmplat în cazul atâtor altor indivizi cu merite discutabile, ca să nu spunem dubioase în materie.

Interlocutorul meu era se pare într-o fază de pesimism şi nemulţumire de sine, spunându-mi, pe neaşteptate, că: „în 17 decembrie a.c., îmi voi cere scuze de la poporul român pentru ceea ce am făcut în urmă cu 20 de ani”. Observând reacţia de a dreptul şocantă a vorbelor sale, care, recunosc, m-au mirat peste măsură, lăsându-mă fără replică, el a simţit nevoia să mai adauge: „dacă aş fi putut bănui că, prin faptele mele, voi contribui la distrugerea acestei ţări, şi mai ales la împingerea poporului român într-o situaţie dramatică, fără soluţii şi speranţe, atunci mi-aş fi tras un glonţ în cap singur”. >>>>

Există oare în Galaad
Vreun leac de vindecare?
Căci neamul meu este bolnav
Şi rana lui e mare.

Se cere leac vindecător
Se cere o minune
Să vindece al meu popor
Româna naţiune.

Există-un doctor priceput
Să-i oblojească rana
Că-l doare-aşa cum n-a durut
Şi-l chinuie Satana.

Prin ciuma roşie trecuţi
În noua libertate,
Ucidem pruncii nenăscuţi,
Mânaţi de voluptate.

Incesturi, crime, sodomiţi,
Abundă prin ziare.
Suntem o casă de smintiţi, >>>>

“ălea s-a vândut ca pâinea caldă”

Viaţa şi dezvoltarea unei societăţi -indiferent de locul în care este situată pe globul pamântesc- este – cu siguranţă- determinată de educaţia membrilor ei. Viaţa  copiilor – ca viitori membri ai societăţii – este marcată de comportamentul părinţilor. De lucrurile pe care pruncii le văd şi le trăiesc în familie. Discuţiile părinte-copil şi hotărârile pe care părintele le ia - în anumite cazuri în numele copilului- sunt esenţiale în dezvoltarea ulterioară a pruncului. Şi aici îmi amintesc de tatăl meu, Ionel Puşcă, bărbat şugubăţ, cultivat dar iute la mânie deşi nu pot spune că era nedrept, Om care îşi punea ţara şi copilul înaintea divinităţii. Tributar acestui mod de a gândi, eu –ajuns la vârsta echilibrului– am rămas uimit –nu- de inventivitatea românului cât mai ales de cerbicia cu care el -românul- caută metode de a obţine câştiguri uşoare şi rapide trecând peste orice urmă de bun-simţ. Acum ceva vreme am vizitat Mausoleul Eroilor de la Mateiaş (lângă Câmpulung Muscel) monument impozant construit în perioada interbelică şi refăcut în anii ’80. Mausoleul este situat pe dealul cu acelaşi nume, dominând Valea Mare şi este dedicat eroilor din Războiul de Întregire Naţională dintre anii 1916-1918. Realizat între anii 1928-1935, preponderant din calcar de Albeşti, mausoleul este compus din două corpuri: primul, orizontal care adăposteşte osuarul, pe pereţii căruia sunt montate plăci de marmură cu numele militarilor căzuţi la datorie şi al doilea, vertical, are forma unui turn cu foişor, spre care duce o scară în spirală. >>>>

Ne spui zeiţă a sincerităţii că

ne încurcăm în judecăţi atunci

când pierdem mai mult

decât câştigăm,.

Aşa e prea cinstită  Mitra !.

Alături  Drug se bucură  ,

e zeiţa  minciunii ,

se vede bine ,

în construcţia lumii i-a rămas

locul întins ,

e marea ei Doamnă ,-

cum să-mi pierd silinţa  în

snoave mărunte  ,

că-i un adevăr ,

atât de prelins ;

minciuna e şi dreaptă  , >>>>

-fragment din romanul ACASA de Luminita Aldea-

Peste România a venit eliberarea şi libertatea. Oamenii s-au bucurat ca nebunii şi tot ca nebunii au plâns când s-au trezit din beţie şi când au înţeles că a venit peste ei pacea care ucide şi robeşte mai rău decât îndobitocirea comuniştilor. Au visat câţiva ani apoi s-a terminat visul. Când româncele, urmaşele mândrelor ce se vopseau pe faţă cu tăciune şi îşi deformau corpul ascunzându-şi haine pe dedesubt pentru a părea diforme, ca nu cumva ruşii – în timpul celui de-al doilea război mondial – să le siluiască şi tot ele preferau moartea decât ruşinea când veneau peste noi turcii şi alte hoarde pe care „lumea nu putea să le mai încapă”, după ce terminau o facultate sau şcoala plecau prin străini la muncă umilă de om de serviciu la oameni ce nu aveau creier nici pe un sfert cât al lor sau pentru prostituţie.  Peste România mai întâi, apoi peste Iugoslavia şi mai târziu Irakul şi Afganistanul a venit pacea care ucide, pacea forţată în numele noii ordini ce bântuia lumea. Profesorii de economie politică, marii înţelepţi ai vechii orânduiri au ajuns peste noapte evangheliştii libertăţii şi democraţiei, ai drepturilor omului şi ai binecuvântatului Vest. >>>>

Noi suntem născuţii celei de-a doua jumătăţi a secolului trecut. Deci facem parte din istorie? Da, că am făcut istoria prin suferinţa noastră. Vedem îngroziţi cum casa părinţilor noştri este de 50 de ori mai scumpă decât atunci când au cumpărat-o ei şi realizăm că noi o să plătim pentru casele noastre în jur de 50 de ani.

Deşteptătoare pentru bolşevici
Pe vremea noastră o casă era cât o Dacia, un pic mai mult decât un Lăstun, un Oltcit sau un video adus din Occident. Adică cât îţi dădea CEC-ul voie să economiseşti. Dacă erai frizer, ospătar sau gestionar de Alimentara sau Aprozar era mai simplu. Din bacşiş şi furturile din creionul chimic păstrat şmechereşte pe după ureche era mult mai simplu. Politrucii pecerişti obţineau oricum totul printr-o ştampilă. Aveau apartamente decomandate în centru, televizor în culori peste rând, ARO sau Dacii la fel…
Noi suntem cei care avem amintiri pe retină despre primii paşi ai omului pe Lună, dar si poveşti despre războaie sângeroase sau cum veneau ruşii bolşevici care ne violau bunicile şi furau ceasurile deşteptătoare pe care le agăţau de gât cu sfoară. Noi ne pricepem la istorie şi la politică mai mult decât cred bătrânii care au acceptat să fie călcaţi în picioare şi să se înroleze în armata politrucilor lui Pauker, Chivu Stoica, Gheorghe Georghiu-Dej, chiar dacă ei spun în spatele nostru că „noi nu ştim nimic”. >>>>

E sigur: suntem pe sponci. FMI a decis să amâne tranşa a treia până, cel puţin, în ianuarie. Acordul rămâne, nu-i problemă, numai că banii vor fi reeşalonaţi ca plată. Că noi avem nevoie de ei acum, şi nu când o să vrea instituţia să-i acorde, nu contează. Decizia e luată, iar guvernanţii noştri, dacă nu îşi vor impune punctul de vedere, se vor dovedi mai aproape de acuzele iniţiale ale preşedintelui. Trădarea naţională.

Este decizia Fondului. Şi nici nu mai contează dacă ea a fost luată ca urmare a crizei politice interne sau instituţia are de dirijat banii spre alte guverne. Important este că suntem puşi într-o situaţie delicată. Desigur, vom trece noi şi peste acest hop. Poate vom constata chiar că ne-am pripit şi ne-am fi descurcat oricum şi fără aceste tranşe acordate, la nivelul pretenţiilor şi impunerilor, asemenea unor ţări cu stabilitate scăzută. De undeva din lumea a treia. Totuşi, ar fi cazul să privim în oglindă şi să ne întrebăm unde este orgoliul nostru. Unde este mândria noastră care ar trebui, dacă tot am fost traşi pe sfoară, să iasă la iveală. Pentru că este inadmisibil ca acordul, în clauzele privind dobânzile de împrumut, să rămână la fel. Dimpotrivă, dacă tot avem atâţia economiştii şi finanţişti, poate cine va ridica problema reevaluării, odată cu reeşalonarea tranşelor, a nivelurilor dobânzilor. Pentru că noi am accesat un împrumut înrobitor în condiţiile crizei. Şi aveam nevoie de aceşti bani la anumite momente. Or, dacă instituţia ne va acorda restul banilor când criza îşi va fi diminuat ferocitatea, ar fi absurd să plătim aceeaşi dobândă. >>>>

Prin oraşul Băniei mă aflam în trecere. Tocmai mă întorceam dintr-o vizită făcută în comuna mea natală.

Abia coborâsem dintr-o maşină de ocazie. La rugămintea mea şoferul mă lăsase în Romaneşti, foarte aproape de staţia de la capătul de linie al autobuzului „unu-barat” care merge la gară. Timp ar fi fost berechet până la plecarea trenului, însă gerul de afară te îndemna să intri imediat într-un loc călduros sau măcar adăpostit. De aceea n-am vrut să pierd autobuzul care tocmai traversase bulevardul, şi, scârţâind din toate încheieturile, făcuse rondul şi oprise în staţie.  Era un autobuz vechi, cu burduf, a cărui lungime dădea impresia că nu se mai termină.

Cu poşeta pe umăr şi geanta de voiaj doldora de îmbrăcăminte groasă am pornit-o voiniceşte, făcându-i semn şoferului să mă aştepte până-mi cumpăr bilet de la chioşcul de alături. Mi-am luat biletul şi, grăbită, m-am îndreptat către cea de a doua uşă a autobuzului, unde mi se părea urcarea mai lejeră. Am pus piciorul pe scară, am dat să ridic geanta de voiaj şi, ca din senin au apărut trei tineri care voiau să urce, zicându-mi cu reproş: >>>>

Ce cred europenii despre condiţiile lor de muncă? Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA) a publicat recent rezultatele unui sondaj de opinie la nivel european privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă. Rezultatele arată că există un motiv de îngrijorare răspândit în rândul cetăţenilor europeni potrivit căruia actuala criză economică ar putea afecta nefavorabil sănătatea şi securitatea la locul de muncă, periclitând îmbunătăţirile pe care raportează că le-au observat în ultimii cinci ani. Mulţi europeni se consideră, de asemenea, bine informaţi cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, acestea reprezentând un factor important pentru ei atunci când aleg un nou loc de muncă.

Criza economică exercită o mare presiune asupra lucrătorilor europeni

Potrivit sondajului de opinie, 6 din 10 europeni se aşteaptă ca declinul economic global să deterioreze condiţiile de muncă, în special în materie de sănătate şi securitate. Şi o majoritate semnificativă a respondenţilor (75%) din toate Statele Membre consideră că îmbolnăvirile sunt cauzate, cel puţin într-o anumită măsură, de locul de muncă pe care îl au lucrătorii. >>>>

De douăzeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la primul-ministru al României. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor; îmbătrâneşte lumea şi  generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii; snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; >>>>

Nicicând nu a fost citită şi citată Constituţia ca până acum, în miezul scandalurilor din Parlament legea supremă ajungând un adevărat best-seller. Ceea ce ar fi fost de-a dreptul încurajator, putând însemna un prim pas spre revenirea la respectarea şi aplicarea legii.

Într-un elan imitativ, un mimetism politic pe care îl regăsim la oricare lider sau simplu membru, indiferent de formaţiunea politică din care face parte, mai mulţi parlamentari au început prin a cita, în plen sau pe coridoarele înaltului for, paragrafe din Constituţie.

Într-o primă fază, exerciţiul recitării părea a fi un început în asumarea unei altfel de mod de a face politică în România. Cu litera legii şi obligaţia parlamentarului de a fi un gardian al respectării acesteia. Apoi, pe măsură ce paragrafele se repetau obositor, dar mai ales felul de a le potrivi ca argumente ale dreptului de a exercita anumite măsuri în interesul privat al unor partide, exerciţiul s-a transformat într-o demonstraţie a incapacităţii politicianului. O demonstraţie a lipsei de iniţiativă, a lipsei curajului de a-şi asuma teme dincolo de cele cuprinse în amestecul „doctrinar” menit manipulări şi distragerii atenţiei. În fapt, toţi aceia care au citat legea supremă în aceste zile de frământări sociale nu au făcut-o pentru a transmite un mesaj simplului cetăţean, tot mai dezamăgit de felul în care politicienii, şi nu doar cei aflaţi la putere, îşi impun propriul interes, ci pentru a-şi procura noi argumente în veşnica luptă politică. Una care are acum şi conturul electoral al prezidenţialelor. >>>>

Abia a trecut ziua când s-au sărbătorit Persoanele Vârstnice pe plan mondial, şi iată că ne confruntăm cu  o realitate destul de dureroasă, care nu mai e o noutate: stresul permanent, înrăutăţirea vieţii, grija devenită obsedantă a zilei de mâine, poverile şi apăsările de tot felul, lasă urme adânci şi chiar scurtează – şi-aşa puţinele zile rămase – ale vârstnicilor. Problema a devenit generală,  naţională şi s-a acutizat în ultima perioadă, astfel că, pensionarii au ajuns la concluzia cruntă că: nu se mai poate răbda… Timpul „nu mai are răbdare cu oamenii”, parafrazându-l pe marele Marin Preda.

Nu mai e demult o noutate nici că, în zbuciumata perioadă post decembristă, în decurs de douăzeci de ani, protestele de stradă şi de întreprinderi, instituţii, aşezăminte, n-au contenit, s-au înmulţit şi s-au adâncit de la simpla grevă japoneză, la mitinguri, marşuri de protest, marşuri ale tăcerii contestatare, pichetarea sediilor şi alte forme de nemulţumire, care uneori au degenerat în violenţe cât se poate de dramatice, având în vedere că unii cetăţeni, în disperare şi nefericire de cauză, declară greva foamei, se leagă cu lanţuri la mâini şi la picioare ori îşi dau foc în semn de protest, în pieţele publice. >>>>

Între „împlinirile” perioadei post-decembriste putem considera şi apariţia în spaţiul public româ-nesc, la fel ca în viaţa cultural-ştiinţifică sau politică, a tot felul de scursuri şi de nechemaţi, de veleitari agre-sivi şi periculosi, dornici, deşi fără nici un merit real, să escaladeze rapid, peste noapte (şi ca să nu-i vadă ni-meni, desigur) culmile gloriei şi ale recunoaşterii publice. Cum astfel de indivizi, de obicei, nu au nici o cali-tate, adesea neavând nici măcar studii minime, fiind tipi fără operă sau autori de maculatură, scoasă pe ban-dă rulantă de editori preocupaţi exclusiv de câştigul lor material sau din milă, ei au declanşat şi întreţin, în spaţiul public, o atmosferă extrem de tensionată, a urii şi demolării josnice, practicând, adesea, linşajul unor indivizi care au făcut greşeala de a fi repudiat pe cocalari şi impostori, exclusiv din raţiuni igienico-sanitare, din spaţiul vieţii cultural-sociale al ţării sau al diverselor centre urbane.

Ce e de remarcat este că unii din aceşti cocalari şi impostori sunt, la origine, foşti miliţieni, secu-rişti sau colaboratori ai Securităţii şi ai organelor de represiune ale vechiului regim. Cu toate astea, reuşind, destul de frecvent, din păcate, să-i păcălească pe unii oameni de afaceri, fără orizont cultural, interesaţi, >>>>

Viitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii

să facă ordine prin cotloanele cerului;

în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,

cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd  în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!

Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,

la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.

Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,

de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat

din grădina zmeului…  Iubitele şi însingurările,

gândurile şi furiile tale vor apărea de acum

pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii! >>>>

Mii de miliarde cheltuite, o întreagă isterie media declanşată şi permanenta “ameninţare” a încălzirii globale, iată consecinţele uneia dintre cele mai mari păcăleli din istoria umanităţii. Astăzi a devenit la modă să fii ecologist, pentru că, nu-i aşa, asta înseamnă că te gândeşti la cei care vor urma după tine. Însă câţi dintre cei care se pretind ecologişti înţeleg cu adevărat ceea ce fac, câţi dintre ei apără natura bazându-se pe date reale şi câţi o apără din pură inerţie, aidoma unui slogan pe care odată ce l-ai învăţat nu îl mai poţi uita. Câţi dintre voi s-au gândit însă la miliardele consumate inutil, câţi s-au gândit la interesele ascunse pe care ecologiştii din frunte (simbolurile voastre) şi le pot împlini beneficiind de sprijinul unei imense mase de manevră.

Oamenii au nevoie să fie speriaţi, pentru că doar aşa pot fi ei controlaţi. Şi ce este mai bun decât un proces natural imposibil de oprit care este pus în cârca umanităţii. Autosugestia funcţionează la perfecţie şi, înainte să dăm seama, avem impresia că pământul moare din cauză că noi nu conducem o maşină ecologică şi nu avem becuri economice în casă. Şi, surpriză, toate astea pot fi cumpărate de undeva, prin intermediul unor companii care evident că nu au nicio legătură cu cei care ne-au băgat aceste idei în cap încă de la început. Ar fi amuzant poate dacă nu ar fi atât de trist… >>>>

Până mai ieri, FMI era o „întreprindere” cu marfă pe stoc. Pentru că banii trebuie trataţi, mai ales la nivelul unei instituţii financiare, ca o marfă, or, instituţia nu mai reuşea să-şi plaseze, prin împrumuturile acordate, aceşti bani. Iscarea crizei mondiale a scos pe piaţă însă „produsele” tot mai puţin vandabile în ultimii cu „marca FMI” şi, în numai câteva săptămâni, stocul de credite s-a epuizat.

La ce preţ şi-a vândut FMI „marfa” rămâne un mister. O cheie ascunsă în contractele de împrumut cu ţările atinse de criza financiară. Este evident însă că nu a dat aceşti bani pe degeaba, iar cămătăria, pe care o cunoşteam oricum din vechile noastre experienţe cu FMI, a funcţionat şi de data aceasta. Succesul pe piaţă al împrumuturilor acordate de instituţia financiară a fost atât de mare, iar extazul şefilor ei atât de profund, încât nici măcar nu s-a mai ţinut cont de normele pe care le recomanda chiar FMI ţărilor împrumutate. Practic, în administrarea propriului succes, vânzarea mărfii cele mai de preţ, banul, instituţia a renunţat la orice normă de prudenţialitate şi a trimis toată marfa „pe piaţă”.

Depăşit de efectele crizei la nivelul solicitărilor de împrumuturi, instituţia a rămas însă fără „marfă”. Dacă s-a lăcomit sau doar a ignorat propriile măsuri de siguranţă, este greu de spus, cert este că, rămas fără banii pe care să-i poată împrumuta către tot mai mulţi solicitanţi, fondul ar fi trebuit să tragă jaluzele şi să intre într-un prelungit inventar. >>>>

11 Martie,2008

Astazi am expediat prin posta electronica textul jurnalului “Iluminari” lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a initia publicarea lui.

Incep un nou jurnal sub titlul generic,”Zorile”.Il incep sub semnul unei profunde depresii.Cauzata de agitatia,probabil si acuma vad,exagerata a ultimelor luni, a “grijilor” de care ma las coplesit fara rost. Este o depresie enervanta si mai rau rezultatul unui mod de comportament copilaros si razgaiat.

12 Martie,2008

Ziua de nastere a fratelui meu Pilu.Faptul ca nu ii pot spune sentimentele mele si nu ii pot transmite doririle mele de tot binele ma framanta treibil.

Nadajduiesc si ma rog ca Dumnezeu sa il apere si ocroteasca.

Depresia pare sa dea inapoi.Nu am indoiala ca este ajutorul Maicii Domnului careia m-am rugat cu lacrimi.

Lucrez la alcatuirea unui scurt articol in engleza despre 1 Decembrie,1918.Articol cerut de gazeta “Solia”.

Primesc incurajari si emotionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri,Aurel Cojocaru si batranul meu prieten Pupu(Ion Barsan).

Aflu ca a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana,pe nume Solomia. >>>>

În general, statisticile prezentate în diferite lucrări au drept scop să confirme prin date concrete punctele de vedere ale unui autor.

În cazul de faţă, considerăm ca fiind mai oportună prezentarea în primul rând a acestor date privind războaiele şi diferitele conflicte armate din secolul 19, 20 şi până astăzi pentru a vedea cum pe parcursul istoriei aceste acţiuni militare s-au manifestat an de an, uneori nu se termina un război într-o anumită parte a lumii şi isbugnea altul în altă parte sau se desfăşurau concomitent două războaie în două locuri diferite.

Tabelul şi continuarea lui nu cuprind decât o infimă parte a acestor conflicte din care au rezultat şi continuă să existe un enorm număr de morţi şi zeci sau sute de mii de invalizi.

Din aceste date rezultă de asemeni un fapt pe cât de real, pe atât de grav şi de trist:

pe pământ, nu a fost şi nu este nici o zi de pace !

Politicienii, care au decis şi continuă să decidă declanşarea războaielor îşi găsesc întotdeauna nenumărate explicaţii şi justificări ale acţiunilor lor.

Unii, au afirmat că intervenţia militară ordonată a fost solicitată din interiorul ţării ocupate, pentru sprijinirea guvernelor existente în faţa unor acţiuni ale unor grupuri subversive, alţii se referă la apărarea intereselor naţionale ale unor ţări ameninţate, alţii caută să explice prin necesitatea imanentă de asigurare a unei democraţii într-o anumită zonă a lumii care să permită menţinerea păcii în zona respectivă, ş.a.m.d. >>>>

În 1963, apărea în librăriile din România volumul al II-lea al operelor SF (de fapt, orice scriere SF de bună calitate spirituală anticipează, fără greş, viitorul destin al umanităţii…) ale unui rus genialoid: Aleksandr. R. Beleaev[1]- Steaua Keţ . Acest volum conţinea şi un roman publicat în 1929: Traficantul de aer. Pentru prima oară în istoria ideilor terestre, se anuţa o posibilă criză ARTIFICIALĂ (ca toate crizele din ultimele 3 veacuri, “opera” ale Marii Finanţe Mondiale!),  fatală pentru omenire (evident, din pricina ticăloşiei, degradării Duhului uman, prin lăcomie egoistă şi criminală…), Criză a Văzduhului/Aerului…Un afacerist englez, Bailey, sprijinit de corporaţiile Vestului capitalist (uşoara tentă propagandistic-sovietică păleşte, în faţa esenţei problematicii puse în pagină…), construieşte în Siberia o instalaţie de aspirat aerul planetei, pe care intenţionează să-l vândă (îmbuteliat, în stare lichefiată, de preferinţă…) doar oamenilor bogaţi, cei săraci fiind şantajaţi şi ameninţaţi cu exterminarea prin sufocare: “O sută de mii de lire sterline gramul!” – urlă, în delirul visului său de dictator mondial, “mister Bailey”. Clauzele Programului său, formulate ultimativ, pentru omenire: “1-Instaurarea, în lumea întreagă, a dictaturii marii finanţe. 2- Exterminarea fizică a comuniştilor. 3- Mister Bailey să aibă monopolul vânzării aerului, măsură care va asigura imuabilitatea sistemului politic pe care îl va instaura”. >>>>

O lume problematică generează inevitabil anomalii. Şi asta pentru că oamenii, aidoma oricărui animal, se adaptează situaţiilor exterioare. Dacă un individ va creşte într-un mediu ostil, el se va adapta pentru a putea să răspundă acelui mediu şi pentru a îşi putea conserva cel mai de preţ bun: propria persoană. Şi atunci nu ar trebui să ne mirăm de ce, în contextul social actual, jurnalistul a început să se transforme din ce în ce mai des într-o voce a ipocriziei generale care nu face decât să acuze şi să înfiereze. Faptul că putem înţelege nu reprezintă şi nu ar trebui să reprezinte niciodată o scuză.

Pretutindeni în lume, mass-media se află mai mult sau mai puţin într-o criză. Se vorbeşte despre moartea printului, audienţele scad pretutindeni, iar din ce în ce mai des producţiile jurnalistice sunt încărcate cu mesaje complicate care le transformă din produse de consum (ceea ce trebuie să fie şi ceea ce au fost încă de la începuturi) în mostre obositoare de filosofie moralizatoare, de cele mai multe ori depăşită. >>>>

De câteva zile, a debutat campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009. Cu inventivitatea binecunoscută, preşedintele în exerciţiu, a aruncat în luptă, pe lângă obişnuitul arsenal, şi o serie de activităţi care subliniază nu numai disperarea de care vorbea marea majoritate a observatorilor politici, ci şi multe strategii şi tactici de-a dreptul diabolice. Una din acestea o reprezintă, în opinia noastră, organizarea simultană a unui referendum pe o temă extrem de populistă: parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, care, gestionată inteligent, ar putea să conducă la câştigarea de către Băsescu a turului doi al alegerilor la ceea ce în fotbal numim scor de „for fait”.

Analizând la rece şi cu atenţie cele întâmplate, încă din 1994, putem trage concluzia că actualul preşedinte nu a încetat o clipă să pregătească acest moment, în primul rând prin atragerea adversarilor politici în curse menite ai compromite, a le bloca acţiunile sau a le reduce şansele de victorie. O ţintă permanentă, în acest sens, o constituie P.S.D.-ul şi liderul acestuia Mircea Geoană. >>>>

Situaţia critică  în care se află economia naţională trebuie să determine toţi factorii de decizie administrativ-politică să caute şi să gasească soluţii care să permită trecerea peste perioada de criză, cu mai puţine efecte negative asupra populaţiei.

Pornind de la acest considerat supunem atenţiei primului ministru şi a tuturor factorilor politici implicaţi, câteva soluţii care să permită inclusiv, realizarea economiilor impuse de F.M.I. :

1. În cazul intenţiei declarate de a se recurge la reduceri masive de personal din sistemul bugetar, care potrivit unor informaţii de presă ar putea ajunge la peste 100-150 de mii în următorii ani, aceste reduceri să se facă în principal în situaţiile în care în aceiaşi instituţie lucrează soţ şi soţie, de cele mai multe ori cu sfidarea prevederilor legale, prin practicarea nepotismelor şi a altor mijloace neprincipiare.

2. Eliminarea completă a pensionărilor de lux, practică întâlnită frecvent, în special în cadrul ofiţerilor de poliţie şi armată. >>>>

Prin anii 1980 se spunea că aparatura de difuzare a informaţiilor,( este vorba de calculatoare, maşini inteligente de fotocopiat şi numeroasele sisteme ultzraavansate de telecomunicaţii) , este tehnologia libertăţii.ea a fost folosită de occident ca mijloc de descătuşare a societăţilor est-europene ,aflate sub cisma comunismului. Cu toate că tehnologia telecomunicaţiilor fusese ,nu de puţine ori,considerată drept o unealtă a tiraniei. George Orwell şi Aldous Huxley, scriitori de renume mondial, au fost aceia care spuneau că această tehnologie este sinistră, dezumanizatoare şi înrobitoare. La noi, în acest sens sau exprimat Caragiale, Ionel Teodoreanu , M.Sadoveanu, Marin Preda,etc.Această concepţie o aveau şi alţi intelectuali ai lumii. Evident, în present, balanţa se află de cealaltă parte.

În adevărul furnizat de trei fenomene distincte, prăbuşirea regimurilor comuniste-criminale, universal American al mijloacelor de informare publică şi funcţionarea internă a trusturilor economice particulare, numai activarea unui gest nesăbuit de selectivitate intelectuală s-ar putea solda cu portretizarea tehnologiei fie drept apărător, fie drept demolator al libertăţii. >>>>

Situaţia este dramatică. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să pară. Iar la capitolul imagine negativă şi felul de a zugrăvi pentru cetăţeanul elector tabloul apocaliptic la nivel social-economic, cele două partide de guvernământ par a se fi pus de acord. Pentru că tragedia unei ţări muribune este meşajul şocant al zilei.

Cât de reală este însă această situaţie? Sau cum să mai ai încredere în „viziunile” macabre ale politicienilor când ei s-au dovedit de fiecare dată doar nişte mari mitomani? Este adevărat, ţara trece prin momente economice dificile. Dar asta nu înseamnă că ea este muribundă. În fapt, tabloul apocaliptic PDL-PSD ascunde găurile negre ale imensei incompetenţe guvernamentale croşetate pe pofta de înnavuţire şi procesul de devalizare făţişă a bugetelor de stat. De fapt, aceasta este elementul comun de care se folosec partidele de guvernământ în conturarea scenariului groazei furnizat publicului. Devalizarea mascată a bugetelor. >>>>

Să mergi “acasă”, când e vorba de Bucovina  -  are un înţeles poate mai profund decât al oricărui alt “acasă”, din toată lumea asta. Nu există un “acasă” mai legat de făptura lui Dumnezeu, decât “acasă “ al bucovinenilor (din păcate, vorba “bucovinean” este un nume sfârtecat, de-acum până la “plinirea voii Celui de Sus”, de o istorie hidoasă: Bucovina de Sud[încă] românească, şi Bucovina de Nord, strivită, se pare definitiv, sub cizma de iuft ucraineană…).

Veneam “acasă”  -  la vatra munţilor păduroşi, aţintit cu urechea la poveştile vânturilor din cetini şi ale valurilor de pâraie  -  şi cu ochii la vulturii-cruci, ai celui mai senin, înalt şi semeţ văzduh: pajuri bătrâne cât lumea, purtând în trupurile lor zbârnâitul săgeţilor înţelepţilor şi pletoşilor voievozi ai Moldovei.Veneam “acasă”, veneam să mă aşez cu pieptul la rădăcina Bradului Lumii, avântat de pe stâncă drept în ceruri. Din câte-un Brad al Lumii a fost sculptată, de zânele peste care avut-a putere Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiecare dintre mânăstirile ce-şi iau zborul din poiene tainice, adunând pe pereţii lor întreaga Carte a lui Dumnezeu, scrisă cu sfinţi, albaştri precum mila din ochii Tatălui Ceresc  -  şi  verzi, precum lucrarea de proaspătă viaţă a Fiului de Tată… >>>>

Dezastru turistic şi dezastru cultural În vacarmul antinaţional care ne oboseşte urechile de 20 de ani, sub presiunea vocilor care marginalizează tot ceea ce-i naţional, minimalizând ori negând orice rază de lumină românească şi atraşi de vârtejul modei de a-ţi scuipa naţia, părinţii şi strămoşii în cap (mă rog, au şi producătorii de flegme pretenţii telectuale!), este greu să crezi că în ţara aceasta există zone care, prin frumuseţe şi spiritualitate, echivalează (cel puţin) zone şi spiritualităţi pe care trompetele mediatice te fac să doreşti cu ardoare să le vezi, să le “pipăi” realitatea. Lumea are într-adevăr frumuseţi şi spiritualităţi fabuloase, dar şi noi avem multe pe care, “orbi şi surzi”, sclavi ai trompetelor mediatice, nu le vedem. Este ciudat cât de conştient devii de toate acestea după ce vezi lumea largă şi le cântăreşti pe toate cu mintea ta şi nu cu lozincile celor care îşi caută fraierii pentru a întreţine industria turismului, acolo unde sunt întrebaţi! >>>>

Literatura este forţa de a emite ecouri creative şi propice incitaţiei. Fatalele noastre discontinuităţi cronologice, de la un an la altul, par anume făcute pentru a ilustra paradoxul unei asemenea coerenţe, e adevărat mai ales atunci când este vorba despre acest univers de cultură : cuvântul scris, unde el, cuvântul, ne adună laolaltă ca într-un magnific racursi, pentru a alcătui fondul tabloului literar, într-o celebră asumţiune. Epocile istoriei literare au aici, nu o dată, aerul de a se  atinge într-un fel de solidaritate robustă, cu un orgoliu tonic.

La castelul literaturii vezi prinsă în poarta cuvintelor, ca într-un buzunar de cangur, cu nu ştiu ce umor obiectiv, o veche ghiulea de cuvinte, uimitor depusă acolo la un asediu întâmplat cu mulţi ani în urmă. Dincolo de diferenţe şi diversităţi, rituale şi de alt soi, dincolo de particularisme care separă dureros spiritele, privirea ţintuită asupra infinitului îi revelează scriitorului o dimensiune de universal, inerentă fiinţei, continuităţii ei metafizice. Şi iată, la alt pol al spaţiului literar, cel prezent, gânditori însetaţi de unitate, chiar dacă nu toţi, scormonind în categoriile ultime ale filozofiei, postul lasă existenţa însăşi ca un predicat, un accident al esenţei. >>>>

Viaţa a ajuns o listă, un comunicat din lucruri fără logică… zahăr, piper, sare, ardei iute şi mălai! parcă ai învăţa trucuri pentru sex pasional, atunci când relaţia cu partenerul nu mai poate fi remediată! parcă ai auzi că popa face baie în jacuzzi, atunci când pensionarii cară mila planului de sărăcie lucie! parcă ai citi tâmpenii… „cabaretul Moulin Rouge se aproviziona cu ficat de raţă de la Avicola Arad”! parcă ai schimba trendul, atunci când şifonierul e plin de vise „Lady Like”! parcă ai pipăi noul look al diavolului, ca să te convingi că gri rămâne gri, atunci când eşti ademenit cu „Grey Heavens”!

nici nu mai ştiu dacă trăiesc, dacă o să mai vină ceva important după ce împlinesc patruzeci de ani… mi se strecoară doar balans în sânge! un curcubeu de pietre mi se fac gândurile, şi se răstoarnă în lacrimi pe care nu mai pot să le duc! presimţirile mi se >>>>

În sfârşit a ieşit la rampă… Desigur, după cum stăteau lucrurile, după cum se jucau argaţii cu frâiele ţării, ar fi trebuit să iasă de mult cu o replică pe măsură. Dar, a învăţat să fie calm. Să stea de-o parte, ieşindu-şi din fire doar când i suflă în ceafă câte un jurnalist băgăcios. Când se joacă unii cu stanţa pe graniţele hărţilor din hârtie, nu se irită. Chiar dacă ghilotina ameninţă a tăia şi în carne vie, chiar dacă hărţile sunt decupate tot mai mult cu foarfecele antiromânismului de feluriţi „aleşi” locali.

Nu s-a deranjat să organizeze o conferinţă de presă. Aşa cum a făcut în cazuri banale dar care i-au zburătăcit la vremea respectivă meşa orgoliului. Nu a ieşit nici măcar pe sticla televiziunii oficioase, pesemne „naşul” fiind încă în vacanţă, pentru a-şi spune punctul de vedere. A trimis doar un comunicat de presă. Desigur, nu a stat el la butoanele fax-ului, după cum, probabil, nu s-a deranjat nici să aşterne câteva vorbe de la sine. >>>>