EPOCA • ştiri şi opinii „inconforme“

Ce cred europenii despre condiţiile lor de muncă? Agenţia Europeană pentru Sănătate şi Securitate în Muncă (EU-OSHA) a publicat recent rezultatele unui sondaj de opinie la nivel european privind securitatea şi sănătatea la locul de muncă. Rezultatele arată că există un motiv de îngrijorare răspândit în rândul cetăţenilor europeni potrivit căruia actuala criză economică ar putea afecta nefavorabil sănătatea şi securitatea la locul de muncă, periclitând îmbunătăţirile pe care raportează că le-au observat în ultimii cinci ani. Mulţi europeni se consideră, de asemenea, bine informaţi cu privire la securitatea şi sănătatea în muncă, acestea reprezentând un factor important pentru ei atunci când aleg un nou loc de muncă.

Criza economică exercită o mare presiune asupra lucrătorilor europeni

Potrivit sondajului de opinie, 6 din 10 europeni se aşteaptă ca declinul economic global să deterioreze condiţiile de muncă, în special în materie de sănătate şi securitate. Şi o majoritate semnificativă a respondenţilor (75%) din toate Statele Membre consideră că îmbolnăvirile sunt cauzate, cel puţin într-o anumită măsură, de locul de muncă pe care îl au lucrătorii. >>>>

De douăzeci de ani asistăm la flotările pe care le face clasa politică românească: sus-jos, sus-jos, sus-jos! Astăzi auzim despre unul sau altul că e cel mai competent, cel mai bun, ce mai…, este omul providenţial, care va scoate ţara la lumină. Şi noi, muritorii de rând, ne bucurăm cu sinceritate, fiindcă oricare am vrea să fie bine şi lucrurile să intre în normalitate. Trec câteva luni şi despre acelaşi om ajuns în vârful piramidei sociale se spune că este incompetent, corupt, tâmpit, chiar nesimţit, cum încerca zilele trecute să ne convingă o parlamentară, referindu-se la primul-ministru al României. Te prinde lehamitea, când vezi asemenea circ derulându-se an de an şi anotimp de anotimp, în timp ce ţara se adânceşte tot mai mult în sărăcie, în deznădejde, în mizerie morală. Ne pleacă tineretul peste mări şi ţări să-şi caute o pâine şi un rost în viaţă, fiindcă nu vede perspective de realizare aici; ne scade populaţia de la un an la altul; numărul morţilor este de câteva ori mai mare decât al născuţilor; îmbătrâneşte lumea şi  generaţiile tinere sunt tot mai subţiate; industria naţională este piesă de muzeu şi amintire a ceea ce fost cândva; agricultura este o zdreanţă dintr-un veşmânt de lux al ţării; cultura şi oamenii de cultură sunt cenuşăreasa societăţii; snobii şi sfertodocşii se umflă precum broasca din poveste, sfidându-ne cu neruşinare când îşi scot prostia pe gard şi ne obligă să le-o admirăm; manualele de istorie se subţiază de la an la an, fiindcă nu trebuie să ştim prea mult despre trecutul nostru; starea morală a populaţiei este tot mai decăzută; >>>>

Nicicând nu a fost citită şi citată Constituţia ca până acum, în miezul scandalurilor din Parlament legea supremă ajungând un adevărat best-seller. Ceea ce ar fi fost de-a dreptul încurajator, putând însemna un prim pas spre revenirea la respectarea şi aplicarea legii.

Într-un elan imitativ, un mimetism politic pe care îl regăsim la oricare lider sau simplu membru, indiferent de formaţiunea politică din care face parte, mai mulţi parlamentari au început prin a cita, în plen sau pe coridoarele înaltului for, paragrafe din Constituţie.

Într-o primă fază, exerciţiul recitării părea a fi un început în asumarea unei altfel de mod de a face politică în România. Cu litera legii şi obligaţia parlamentarului de a fi un gardian al respectării acesteia. Apoi, pe măsură ce paragrafele se repetau obositor, dar mai ales felul de a le potrivi ca argumente ale dreptului de a exercita anumite măsuri în interesul privat al unor partide, exerciţiul s-a transformat într-o demonstraţie a incapacităţii politicianului. O demonstraţie a lipsei de iniţiativă, a lipsei curajului de a-şi asuma teme dincolo de cele cuprinse în amestecul „doctrinar” menit manipulări şi distragerii atenţiei. În fapt, toţi aceia care au citat legea supremă în aceste zile de frământări sociale nu au făcut-o pentru a transmite un mesaj simplului cetăţean, tot mai dezamăgit de felul în care politicienii, şi nu doar cei aflaţi la putere, îşi impun propriul interes, ci pentru a-şi procura noi argumente în veşnica luptă politică. Una care are acum şi conturul electoral al prezidenţialelor. >>>>

Abia a trecut ziua când s-au sărbătorit Persoanele Vârstnice pe plan mondial, şi iată că ne confruntăm cu  o realitate destul de dureroasă, care nu mai e o noutate: stresul permanent, înrăutăţirea vieţii, grija devenită obsedantă a zilei de mâine, poverile şi apăsările de tot felul, lasă urme adânci şi chiar scurtează – şi-aşa puţinele zile rămase – ale vârstnicilor. Problema a devenit generală,  naţională şi s-a acutizat în ultima perioadă, astfel că, pensionarii au ajuns la concluzia cruntă că: nu se mai poate răbda… Timpul „nu mai are răbdare cu oamenii”, parafrazându-l pe marele Marin Preda.

Nu mai e demult o noutate nici că, în zbuciumata perioadă post decembristă, în decurs de douăzeci de ani, protestele de stradă şi de întreprinderi, instituţii, aşezăminte, n-au contenit, s-au înmulţit şi s-au adâncit de la simpla grevă japoneză, la mitinguri, marşuri de protest, marşuri ale tăcerii contestatare, pichetarea sediilor şi alte forme de nemulţumire, care uneori au degenerat în violenţe cât se poate de dramatice, având în vedere că unii cetăţeni, în disperare şi nefericire de cauză, declară greva foamei, se leagă cu lanţuri la mâini şi la picioare ori îşi dau foc în semn de protest, în pieţele publice. >>>>

Între „împlinirile” perioadei post-decembriste putem considera şi apariţia în spaţiul public româ-nesc, la fel ca în viaţa cultural-ştiinţifică sau politică, a tot felul de scursuri şi de nechemaţi, de veleitari agre-sivi şi periculosi, dornici, deşi fără nici un merit real, să escaladeze rapid, peste noapte (şi ca să nu-i vadă ni-meni, desigur) culmile gloriei şi ale recunoaşterii publice. Cum astfel de indivizi, de obicei, nu au nici o cali-tate, adesea neavând nici măcar studii minime, fiind tipi fără operă sau autori de maculatură, scoasă pe ban-dă rulantă de editori preocupaţi exclusiv de câştigul lor material sau din milă, ei au declanşat şi întreţin, în spaţiul public, o atmosferă extrem de tensionată, a urii şi demolării josnice, practicând, adesea, linşajul unor indivizi care au făcut greşeala de a fi repudiat pe cocalari şi impostori, exclusiv din raţiuni igienico-sanitare, din spaţiul vieţii cultural-sociale al ţării sau al diverselor centre urbane.

Ce e de remarcat este că unii din aceşti cocalari şi impostori sunt, la origine, foşti miliţieni, secu-rişti sau colaboratori ai Securităţii şi ai organelor de represiune ale vechiului regim. Cu toate astea, reuşind, destul de frecvent, din păcate, să-i păcălească pe unii oameni de afaceri, fără orizont cultural, interesaţi, >>>>

Viitorul nostru abia începe.

Numai uneori păsările îşi pierd capetele în zbor.

Numai uneori, când Imperiul îşi trimite soldaţii

să facă ordine prin cotloanele cerului;

în Grădina Domnului, în celulele mele. Imperiul!

El vine de peste ocean, în păsările lui de fier,

cu steagurile şi minciunile lui împachetate în ţiplă.

Cu soldaţii care văd  în întuneric.

Auzi? Cu soldaţii care văd în întuneric!

De-acum vei fi urmărit şi ziua şi noaptea!

Îţi vei primi numărul şi vei intra în computerul lor,

la care este conectat Universul. Tot Universul!

Tot Universul, stea cu stea; atom cu atom.

Şi viaţa ta va apărea pe ecran. Toată viaţa pe ecran,

de la primul scâncet la merele pe care le-ai furat

din grădina zmeului…  Iubitele şi însingurările,

gândurile şi furiile tale vor apărea de acum

pe ecranele Imperiului. Şi toate gândurile.

Toate gândurile, cu nerv cu tot, pe ecrane!

Gata cu întâlnirile secrete din Grădina Narciselor!

Gata cu disputele dintre tine şi vrăbii! >>>>

Mii de miliarde cheltuite, o întreagă isterie media declanşată şi permanenta “ameninţare” a încălzirii globale, iată consecinţele uneia dintre cele mai mari păcăleli din istoria umanităţii. Astăzi a devenit la modă să fii ecologist, pentru că, nu-i aşa, asta înseamnă că te gândeşti la cei care vor urma după tine. Însă câţi dintre cei care se pretind ecologişti înţeleg cu adevărat ceea ce fac, câţi dintre ei apără natura bazându-se pe date reale şi câţi o apără din pură inerţie, aidoma unui slogan pe care odată ce l-ai învăţat nu îl mai poţi uita. Câţi dintre voi s-au gândit însă la miliardele consumate inutil, câţi s-au gândit la interesele ascunse pe care ecologiştii din frunte (simbolurile voastre) şi le pot împlini beneficiind de sprijinul unei imense mase de manevră.

Oamenii au nevoie să fie speriaţi, pentru că doar aşa pot fi ei controlaţi. Şi ce este mai bun decât un proces natural imposibil de oprit care este pus în cârca umanităţii. Autosugestia funcţionează la perfecţie şi, înainte să dăm seama, avem impresia că pământul moare din cauză că noi nu conducem o maşină ecologică şi nu avem becuri economice în casă. Şi, surpriză, toate astea pot fi cumpărate de undeva, prin intermediul unor companii care evident că nu au nicio legătură cu cei care ne-au băgat aceste idei în cap încă de la început. Ar fi amuzant poate dacă nu ar fi atât de trist… >>>>

Până mai ieri, FMI era o „întreprindere” cu marfă pe stoc. Pentru că banii trebuie trataţi, mai ales la nivelul unei instituţii financiare, ca o marfă, or, instituţia nu mai reuşea să-şi plaseze, prin împrumuturile acordate, aceşti bani. Iscarea crizei mondiale a scos pe piaţă însă „produsele” tot mai puţin vandabile în ultimii cu „marca FMI” şi, în numai câteva săptămâni, stocul de credite s-a epuizat.

La ce preţ şi-a vândut FMI „marfa” rămâne un mister. O cheie ascunsă în contractele de împrumut cu ţările atinse de criza financiară. Este evident însă că nu a dat aceşti bani pe degeaba, iar cămătăria, pe care o cunoşteam oricum din vechile noastre experienţe cu FMI, a funcţionat şi de data aceasta. Succesul pe piaţă al împrumuturilor acordate de instituţia financiară a fost atât de mare, iar extazul şefilor ei atât de profund, încât nici măcar nu s-a mai ţinut cont de normele pe care le recomanda chiar FMI ţărilor împrumutate. Practic, în administrarea propriului succes, vânzarea mărfii cele mai de preţ, banul, instituţia a renunţat la orice normă de prudenţialitate şi a trimis toată marfa „pe piaţă”.

Depăşit de efectele crizei la nivelul solicitărilor de împrumuturi, instituţia a rămas însă fără „marfă”. Dacă s-a lăcomit sau doar a ignorat propriile măsuri de siguranţă, este greu de spus, cert este că, rămas fără banii pe care să-i poată împrumuta către tot mai mulţi solicitanţi, fondul ar fi trebuit să tragă jaluzele şi să intre într-un prelungit inventar. >>>>

11 Martie,2008

Astazi am expediat prin posta electronica textul jurnalului “Iluminari” lui Artur Silvestri care a avut enorma generozitate de a initia publicarea lui.

Incep un nou jurnal sub titlul generic,”Zorile”.Il incep sub semnul unei profunde depresii.Cauzata de agitatia,probabil si acuma vad,exagerata a ultimelor luni, a “grijilor” de care ma las coplesit fara rost. Este o depresie enervanta si mai rau rezultatul unui mod de comportament copilaros si razgaiat.

12 Martie,2008

Ziua de nastere a fratelui meu Pilu.Faptul ca nu ii pot spune sentimentele mele si nu ii pot transmite doririle mele de tot binele ma framanta treibil.

Nadajduiesc si ma rog ca Dumnezeu sa il apere si ocroteasca.

Depresia pare sa dea inapoi.Nu am indoiala ca este ajutorul Maicii Domnului careia m-am rugat cu lacrimi.

Lucrez la alcatuirea unui scurt articol in engleza despre 1 Decembrie,1918.Articol cerut de gazeta “Solia”.

Primesc incurajari si emotionante manifestari de dragoste din partea lui Artur Silvestri,Aurel Cojocaru si batranul meu prieten Pupu(Ion Barsan).

Aflu ca a murit mama vecinei din Borloveni Iuliana,pe nume Solomia. >>>>

În general, statisticile prezentate în diferite lucrări au drept scop să confirme prin date concrete punctele de vedere ale unui autor.

În cazul de faţă, considerăm ca fiind mai oportună prezentarea în primul rând a acestor date privind războaiele şi diferitele conflicte armate din secolul 19, 20 şi până astăzi pentru a vedea cum pe parcursul istoriei aceste acţiuni militare s-au manifestat an de an, uneori nu se termina un război într-o anumită parte a lumii şi isbugnea altul în altă parte sau se desfăşurau concomitent două războaie în două locuri diferite.

Tabelul şi continuarea lui nu cuprind decât o infimă parte a acestor conflicte din care au rezultat şi continuă să existe un enorm număr de morţi şi zeci sau sute de mii de invalizi.

Din aceste date rezultă de asemeni un fapt pe cât de real, pe atât de grav şi de trist:

pe pământ, nu a fost şi nu este nici o zi de pace !

Politicienii, care au decis şi continuă să decidă declanşarea războaielor îşi găsesc întotdeauna nenumărate explicaţii şi justificări ale acţiunilor lor.

Unii, au afirmat că intervenţia militară ordonată a fost solicitată din interiorul ţării ocupate, pentru sprijinirea guvernelor existente în faţa unor acţiuni ale unor grupuri subversive, alţii se referă la apărarea intereselor naţionale ale unor ţări ameninţate, alţii caută să explice prin necesitatea imanentă de asigurare a unei democraţii într-o anumită zonă a lumii care să permită menţinerea păcii în zona respectivă, ş.a.m.d. >>>>

În 1963, apărea în librăriile din România volumul al II-lea al operelor SF (de fapt, orice scriere SF de bună calitate spirituală anticipează, fără greş, viitorul destin al umanităţii…) ale unui rus genialoid: Aleksandr. R. Beleaev[1]- Steaua Keţ . Acest volum conţinea şi un roman publicat în 1929: Traficantul de aer. Pentru prima oară în istoria ideilor terestre, se anuţa o posibilă criză ARTIFICIALĂ (ca toate crizele din ultimele 3 veacuri, “opera” ale Marii Finanţe Mondiale!),  fatală pentru omenire (evident, din pricina ticăloşiei, degradării Duhului uman, prin lăcomie egoistă şi criminală…), Criză a Văzduhului/Aerului…Un afacerist englez, Bailey, sprijinit de corporaţiile Vestului capitalist (uşoara tentă propagandistic-sovietică păleşte, în faţa esenţei problematicii puse în pagină…), construieşte în Siberia o instalaţie de aspirat aerul planetei, pe care intenţionează să-l vândă (îmbuteliat, în stare lichefiată, de preferinţă…) doar oamenilor bogaţi, cei săraci fiind şantajaţi şi ameninţaţi cu exterminarea prin sufocare: “O sută de mii de lire sterline gramul!” – urlă, în delirul visului său de dictator mondial, “mister Bailey”. Clauzele Programului său, formulate ultimativ, pentru omenire: “1-Instaurarea, în lumea întreagă, a dictaturii marii finanţe. 2- Exterminarea fizică a comuniştilor. 3- Mister Bailey să aibă monopolul vânzării aerului, măsură care va asigura imuabilitatea sistemului politic pe care îl va instaura”. >>>>

O lume problematică generează inevitabil anomalii. Şi asta pentru că oamenii, aidoma oricărui animal, se adaptează situaţiilor exterioare. Dacă un individ va creşte într-un mediu ostil, el se va adapta pentru a putea să răspundă acelui mediu şi pentru a îşi putea conserva cel mai de preţ bun: propria persoană. Şi atunci nu ar trebui să ne mirăm de ce, în contextul social actual, jurnalistul a început să se transforme din ce în ce mai des într-o voce a ipocriziei generale care nu face decât să acuze şi să înfiereze. Faptul că putem înţelege nu reprezintă şi nu ar trebui să reprezinte niciodată o scuză.

Pretutindeni în lume, mass-media se află mai mult sau mai puţin într-o criză. Se vorbeşte despre moartea printului, audienţele scad pretutindeni, iar din ce în ce mai des producţiile jurnalistice sunt încărcate cu mesaje complicate care le transformă din produse de consum (ceea ce trebuie să fie şi ceea ce au fost încă de la începuturi) în mostre obositoare de filosofie moralizatoare, de cele mai multe ori depăşită. >>>>

De câteva zile, a debutat campania electorală pentru alegerile prezidenţiale din 22 noiembrie 2009. Cu inventivitatea binecunoscută, preşedintele în exerciţiu, a aruncat în luptă, pe lângă obişnuitul arsenal, şi o serie de activităţi care subliniază nu numai disperarea de care vorbea marea majoritate a observatorilor politici, ci şi multe strategii şi tactici de-a dreptul diabolice. Una din acestea o reprezintă, în opinia noastră, organizarea simultană a unui referendum pe o temă extrem de populistă: parlament unicameral şi reducerea numărului de parlamentari, care, gestionată inteligent, ar putea să conducă la câştigarea de către Băsescu a turului doi al alegerilor la ceea ce în fotbal numim scor de „for fait”.

Analizând la rece şi cu atenţie cele întâmplate, încă din 1994, putem trage concluzia că actualul preşedinte nu a încetat o clipă să pregătească acest moment, în primul rând prin atragerea adversarilor politici în curse menite ai compromite, a le bloca acţiunile sau a le reduce şansele de victorie. O ţintă permanentă, în acest sens, o constituie P.S.D.-ul şi liderul acestuia Mircea Geoană. >>>>

Situaţia critică  în care se află economia naţională trebuie să determine toţi factorii de decizie administrativ-politică să caute şi să gasească soluţii care să permită trecerea peste perioada de criză, cu mai puţine efecte negative asupra populaţiei.

Pornind de la acest considerat supunem atenţiei primului ministru şi a tuturor factorilor politici implicaţi, câteva soluţii care să permită inclusiv, realizarea economiilor impuse de F.M.I. :

1. În cazul intenţiei declarate de a se recurge la reduceri masive de personal din sistemul bugetar, care potrivit unor informaţii de presă ar putea ajunge la peste 100-150 de mii în următorii ani, aceste reduceri să se facă în principal în situaţiile în care în aceiaşi instituţie lucrează soţ şi soţie, de cele mai multe ori cu sfidarea prevederilor legale, prin practicarea nepotismelor şi a altor mijloace neprincipiare.

2. Eliminarea completă a pensionărilor de lux, practică întâlnită frecvent, în special în cadrul ofiţerilor de poliţie şi armată. >>>>

Prin anii 1980 se spunea că aparatura de difuzare a informaţiilor,( este vorba de calculatoare, maşini inteligente de fotocopiat şi numeroasele sisteme ultzraavansate de telecomunicaţii) , este tehnologia libertăţii.ea a fost folosită de occident ca mijloc de descătuşare a societăţilor est-europene ,aflate sub cisma comunismului. Cu toate că tehnologia telecomunicaţiilor fusese ,nu de puţine ori,considerată drept o unealtă a tiraniei. George Orwell şi Aldous Huxley, scriitori de renume mondial, au fost aceia care spuneau că această tehnologie este sinistră, dezumanizatoare şi înrobitoare. La noi, în acest sens sau exprimat Caragiale, Ionel Teodoreanu , M.Sadoveanu, Marin Preda,etc.Această concepţie o aveau şi alţi intelectuali ai lumii. Evident, în present, balanţa se află de cealaltă parte.

În adevărul furnizat de trei fenomene distincte, prăbuşirea regimurilor comuniste-criminale, universal American al mijloacelor de informare publică şi funcţionarea internă a trusturilor economice particulare, numai activarea unui gest nesăbuit de selectivitate intelectuală s-ar putea solda cu portretizarea tehnologiei fie drept apărător, fie drept demolator al libertăţii. >>>>

Situaţia este dramatică. Sau, cel puţin, aşa ar trebui să pară. Iar la capitolul imagine negativă şi felul de a zugrăvi pentru cetăţeanul elector tabloul apocaliptic la nivel social-economic, cele două partide de guvernământ par a se fi pus de acord. Pentru că tragedia unei ţări muribune este meşajul şocant al zilei.

Cât de reală este însă această situaţie? Sau cum să mai ai încredere în „viziunile” macabre ale politicienilor când ei s-au dovedit de fiecare dată doar nişte mari mitomani? Este adevărat, ţara trece prin momente economice dificile. Dar asta nu înseamnă că ea este muribundă. În fapt, tabloul apocaliptic PDL-PSD ascunde găurile negre ale imensei incompetenţe guvernamentale croşetate pe pofta de înnavuţire şi procesul de devalizare făţişă a bugetelor de stat. De fapt, aceasta este elementul comun de care se folosec partidele de guvernământ în conturarea scenariului groazei furnizat publicului. Devalizarea mascată a bugetelor. >>>>

Să mergi “acasă”, când e vorba de Bucovina  -  are un înţeles poate mai profund decât al oricărui alt “acasă”, din toată lumea asta. Nu există un “acasă” mai legat de făptura lui Dumnezeu, decât “acasă “ al bucovinenilor (din păcate, vorba “bucovinean” este un nume sfârtecat, de-acum până la “plinirea voii Celui de Sus”, de o istorie hidoasă: Bucovina de Sud[încă] românească, şi Bucovina de Nord, strivită, se pare definitiv, sub cizma de iuft ucraineană…).

Veneam “acasă”  -  la vatra munţilor păduroşi, aţintit cu urechea la poveştile vânturilor din cetini şi ale valurilor de pâraie  -  şi cu ochii la vulturii-cruci, ai celui mai senin, înalt şi semeţ văzduh: pajuri bătrâne cât lumea, purtând în trupurile lor zbârnâitul săgeţilor înţelepţilor şi pletoşilor voievozi ai Moldovei.Veneam “acasă”, veneam să mă aşez cu pieptul la rădăcina Bradului Lumii, avântat de pe stâncă drept în ceruri. Din câte-un Brad al Lumii a fost sculptată, de zânele peste care avut-a putere Ştefan cel Mare şi Sfânt, fiecare dintre mânăstirile ce-şi iau zborul din poiene tainice, adunând pe pereţii lor întreaga Carte a lui Dumnezeu, scrisă cu sfinţi, albaştri precum mila din ochii Tatălui Ceresc  -  şi  verzi, precum lucrarea de proaspătă viaţă a Fiului de Tată… >>>>

Dezastru turistic şi dezastru cultural În vacarmul antinaţional care ne oboseşte urechile de 20 de ani, sub presiunea vocilor care marginalizează tot ceea ce-i naţional, minimalizând ori negând orice rază de lumină românească şi atraşi de vârtejul modei de a-ţi scuipa naţia, părinţii şi strămoşii în cap (mă rog, au şi producătorii de flegme pretenţii telectuale!), este greu să crezi că în ţara aceasta există zone care, prin frumuseţe şi spiritualitate, echivalează (cel puţin) zone şi spiritualităţi pe care trompetele mediatice te fac să doreşti cu ardoare să le vezi, să le “pipăi” realitatea. Lumea are într-adevăr frumuseţi şi spiritualităţi fabuloase, dar şi noi avem multe pe care, “orbi şi surzi”, sclavi ai trompetelor mediatice, nu le vedem. Este ciudat cât de conştient devii de toate acestea după ce vezi lumea largă şi le cântăreşti pe toate cu mintea ta şi nu cu lozincile celor care îşi caută fraierii pentru a întreţine industria turismului, acolo unde sunt întrebaţi! >>>>

Literatura este forţa de a emite ecouri creative şi propice incitaţiei. Fatalele noastre discontinuităţi cronologice, de la un an la altul, par anume făcute pentru a ilustra paradoxul unei asemenea coerenţe, e adevărat mai ales atunci când este vorba despre acest univers de cultură : cuvântul scris, unde el, cuvântul, ne adună laolaltă ca într-un magnific racursi, pentru a alcătui fondul tabloului literar, într-o celebră asumţiune. Epocile istoriei literare au aici, nu o dată, aerul de a se  atinge într-un fel de solidaritate robustă, cu un orgoliu tonic.

La castelul literaturii vezi prinsă în poarta cuvintelor, ca într-un buzunar de cangur, cu nu ştiu ce umor obiectiv, o veche ghiulea de cuvinte, uimitor depusă acolo la un asediu întâmplat cu mulţi ani în urmă. Dincolo de diferenţe şi diversităţi, rituale şi de alt soi, dincolo de particularisme care separă dureros spiritele, privirea ţintuită asupra infinitului îi revelează scriitorului o dimensiune de universal, inerentă fiinţei, continuităţii ei metafizice. Şi iată, la alt pol al spaţiului literar, cel prezent, gânditori însetaţi de unitate, chiar dacă nu toţi, scormonind în categoriile ultime ale filozofiei, postul lasă existenţa însăşi ca un predicat, un accident al esenţei. >>>>

Viaţa a ajuns o listă, un comunicat din lucruri fără logică… zahăr, piper, sare, ardei iute şi mălai! parcă ai învăţa trucuri pentru sex pasional, atunci când relaţia cu partenerul nu mai poate fi remediată! parcă ai auzi că popa face baie în jacuzzi, atunci când pensionarii cară mila planului de sărăcie lucie! parcă ai citi tâmpenii… „cabaretul Moulin Rouge se aproviziona cu ficat de raţă de la Avicola Arad”! parcă ai schimba trendul, atunci când şifonierul e plin de vise „Lady Like”! parcă ai pipăi noul look al diavolului, ca să te convingi că gri rămâne gri, atunci când eşti ademenit cu „Grey Heavens”!

nici nu mai ştiu dacă trăiesc, dacă o să mai vină ceva important după ce împlinesc patruzeci de ani… mi se strecoară doar balans în sânge! un curcubeu de pietre mi se fac gândurile, şi se răstoarnă în lacrimi pe care nu mai pot să le duc! presimţirile mi se >>>>

În sfârşit a ieşit la rampă… Desigur, după cum stăteau lucrurile, după cum se jucau argaţii cu frâiele ţării, ar fi trebuit să iasă de mult cu o replică pe măsură. Dar, a învăţat să fie calm. Să stea de-o parte, ieşindu-şi din fire doar când i suflă în ceafă câte un jurnalist băgăcios. Când se joacă unii cu stanţa pe graniţele hărţilor din hârtie, nu se irită. Chiar dacă ghilotina ameninţă a tăia şi în carne vie, chiar dacă hărţile sunt decupate tot mai mult cu foarfecele antiromânismului de feluriţi „aleşi” locali.

Nu s-a deranjat să organizeze o conferinţă de presă. Aşa cum a făcut în cazuri banale dar care i-au zburătăcit la vremea respectivă meşa orgoliului. Nu a ieşit nici măcar pe sticla televiziunii oficioase, pesemne „naşul” fiind încă în vacanţă, pentru a-şi spune punctul de vedere. A trimis doar un comunicat de presă. Desigur, nu a stat el la butoanele fax-ului, după cum, probabil, nu s-a deranjat nici să aşterne câteva vorbe de la sine. >>>>

” Urăsc cartile. Cititul mi se pare o pierdere de vreme”. Probabil vă imaginati că sunt doar cuvintele unui analfabet care, nestiind citi, e de la sine înteles că nu are cum aprecia lectura. Vă înselati amarnic. Această afirmatie apartine deseori unei persoane care are diplomă de studii univeritare si se pretinde intelectuală. Si nu e părerea unei singure persoane, am putea crea un prototip al “scolitului la cea de-a doua tinerete” prin opotunitătile pe care tara nostră nu încetează să ni le ofere cu atâta usurintă: sistem privat, învătământ la distantă si de ce nu, diplome gata tipărite in schimbul unei sume considerabile de bani.

Asistăm la o analfabetizare in masă a poporului român sau România se confruntă în acest moment cu un analfabetism functional¹ care are drept consecintă dezinteresul românului secolului 21 fată de tot ce înseamnă carte? Că doar dacă nu întelegem ce citim, ce sens mai are să ne obosim? >>>>

NUMĂRAŢI PAŞII  , HADES ÎMPĂRATUL ÎŞI DEPUNE MANDATUL

A început lupta dintre zei şi titani,

ziceau că au semne bune ,

vor fi pedepsiţi nedrepţii adversarii ,

sunt fapte întâlnite  în câteva legende ,

vine răsplată , e  măsură în cer şi pe pământ ,

frică , doar de ţinutul lui Hades ,

marele întuneric de sub noi

e prea des fără dovezi şi-i echivoc .

Hades îi liniştea , să  nu credeţi  >>>>

Comunicat de presă al Mănăstirii Petru Vodă

Vă informăm că în urma apelului Părintelui Arhimandrit Iustin Pîrvu de la Mănăstirea Petru Vodă – Neamţ din 14 Ianuarie a.c. s-a iniţiat o campanie de informare a opiniei publice româneşti despre pericolele multiple ale noilor măsuri legislative care introduc în România controlul electronic al populaţiei. OUG 184/2008, 207/2008, 55/2009, Legea 298/2008 şi adoptarea ilegală a directivei UE 126/2006 de către M.A.I., prin introducerea supravegherii electronice generale şi crearea cadrului legislativ pentru încălcarea unor drepturi fundamentale ale omului, încalcă flagrant mai multe articole din Constituţia României, mai multe norme de drept intern şi internaţional, şi nu în ultimul rînd aduc atingere conştiinţei religioase a poporului român, creştin de 2000 de ani. >>>>

… „Se întoarce Marx!”, strigă, vă spuneam, chiar pe copertă, celebra publicaţie „Le Nouvel Obsaervateur”. Marx, socialistul, filozoful Karl Marx, cel care a demonstrat că ordinea capitalistă este perfect funcţională… cu condiţia ca factorii implicaţi în economia capitalistă să fie oneşti!

Or, noi nu trăim pe o planetă de îngeri, asta ne este clar tuturor, mai ales după criza prin care banditismul financiar a demonstrat că fără poliţie financiară economia planetei nu poate funcţiona. Ceea ce, cu mijloacele pe care le pun la dispoziţie ITC (Tehnologiile Informaţionale şi de Comunicare), chiar se poate face.

Atunci când m-am lansat în acest foileton despre utopie + ITC, intenţia mea a fost să deschid, filă cu filă, cartea problemelor sociale. Economie de piaţă versus democraţie a fost doar un capitol, urma, la „cuprins”, statul vs. corporaţii (în „viziunea” ITC, fireşte), poziţia generalului planetar Moş Teacă (văzută prin „lentilele”ITC), explozia ştiinţei şi a tehnologiilor (mai ales datorită umărului solid al ITC >>>>

——————————————

Diferenţa este doar de nuanţă. Cu mai bine de 20 de ani în urmă, cineva strângea cu de-a sila cureaua în jurul nostru. Nu ne explica de ce, dar ne făcea să sperăm că, dincolo de megalomania megaindustrializării, aveam un ţel. 20 de ani mai târziu, la începutul anilor ‘90, când ar fi trebuit să atingem acel ţel, al bunăstării generaţiei îmbătrânite între timp şi al siguranţei noilor veniţi, lucrurile aveau să se repete. Acum, ni se spune iarăşi că trebuie să strângem cureaua.

În fapt, în aceasta a constat marea noastră libertate. Ni s-a spus ce urmează… De aceea, când în anii ‘90 i s-a spus generaţiei ce abia ieşise anii de constrângeri că trebuie să strângă cureaua, nu am ripostat. Generaţia de sacrificiu a acceptat „damnarea” pe mai departe cu speranţa că, măcar la vârsta senectuţii, se va bucura de linişte. A acceptat pentru că, de data aceasta, cineva îi cerea voie, fie şi aparent, să o împingă la un nou sacrificiu. Ba, chiar ne-am bucurat într-un fel, căci, faţă de anii de dinainte, acum ni se cerea totuşi consimţământul. Chiar dacă, în realitate, acest lucru era doar de faţadă. Pentru noi era semnalul democraţiei şi al libertăţii de alegere, chiar dacă în spatele lui se ascundea un preţ la fel de mare.

Au trecut 20 de ani şi ca într-un film prost, regizat într-o buclă a imposturii, santajului şi spolierii, ni se repetă iarăşi replica. De data aceasta tonul este imperativ. Căci şi democraţia are agresivitatea ei. Ni se spune să strângem cureaua… Iar lucrurile seamănă cu anii de dinainte când cureaua era strânsă peste noi cu de-a sila şi nu cu începutul anilor ‘90 când ni se cerea, într-o iluzorie construcţie a acceptării benevole (pentru bunăstarea visată, dar întârziată) sacrifciul. >>>>

Începutul

1989

De Anul Nou lumea nu este chiar aşa de veselă. S-a bucurat că a găsit o bucată de carne sau de salam. Oamenii s-au bătut pentru câteva portocale, pentru ouă, pentru puţin vin.

Vis

Din pereţi ţâşneau flăcări albastre, de aştri.

Pe masă, lingurile, cuţitele şi celelalte conga dansau.

Frigiderul se burduşise ca o vacă a fata.

Parda! mereu striga.

Explodă:  şunci, ouă, cârnaţi şi măsline, fasole şi afine, curechi şi dovleci, toate prinseră viaţă.

Fasolea se agăţase până la tavan;

şunca deveni porc şi-şi făcu sub masă, de sforăit, loc;

peştii înotau în chiuvetă, nemulţumiţi că apă nu era suficientă;

cârnaţii se făcură viţel. Se plângea că bucătăria este prea mică pentru el;

găinile ieşite din ou cotcodăceau mereu;

un cocoş, roş, bătu din aripi şi cântă de trei ori…

Mă trezii. În casă lucrurile toate se aflau la locul lor.

Frigiderul, scos din priză, cu uşa deschisă, mai avea iz de brânză. >>>>

A venit criza. Nu e numai criza României, e criza întregii lumi. Mai puţin a Chinei că  au declarat cu gura lor, prevăzătorii fiind, că nu vor duce lipsă de bani. Dar România duce. România duce lipsă nu de acum, dar de data asta avem un motiv plauzibil şi o isterie generală. Din isterie s-a ajuns la concretizare şi din concretizare cel mai rău se dă în cărţi.

In quarto

În 1500-1600 cele mai multe scrieri erau publicate in quarto, adică se lua o foaie şi se împărţea în patru. Desigur, vorbim de scrieri pe care editorii timpului nu le credeau importante. Erau mai sărăcăcioase, azi am putea spune că era un paperback şi aşa am mulţumi pe toată lumea. Operele in quarto, cele mai multe dintre ele, nu s-au păstrat până în zilele noastre, chiar dacă atunci nu era vorba de o criză, tot la bani ajungem. Piesele de teatru, de exemplu, erau mai întâi tipărite in quarto, dacă publicul nu era mulţumit şi un domn mai fanatic nu păstra piesa, puteam să-i punem cruce şi să uităm de ea.

Cam asta se întâmplă  azi cu editurile din România sub pretextul crizei. Nu că nu ar fi criză, pentru că e, ci pentru că nimănui nu îi pasă. Dacă până acum celor mari nu le-a păsat nu a fost aşa o tragedie pentru că editurile s-au descurcat singure, dar acum e o tragedie. În timp ce guvernanţii se ceartă între ei, fără a avea vreo legătură cu omul simplu ce se holbează la televizor încercând să înţeleagă care nu a furat destul şi mai vrea un os, lumea cărţilor dispare încet, încet, ca Biblioteca Regală din Alexandria sub auspiciul nepăsării.  >>>>

„Drama erorilor continue” este o mǎrturie personalǎ. Dar una care nu ar fi trebuit sǎ existe şi pe care nu aş fi vrut sǎ apuc vreodatǎ sǎ o scriu cu niciun chip în libertate. În aceastǎ formǎ de libertate închipuitǎ, unde omul trǎieşte agonizant şi încarcerat permanent în imperiul vast şi dezumanizant al iluziilor perfecte de tot felul. E, la drept vorbind, o ieşire necesarǎ a mea din mine însǎmi, o spovedanie îndureratǎ cǎtre un Univers în derivǎ asupra reperelor sfǎrâmate ale unei existenţe, pe care eşti obligat s-o trǎieşti la încropealǎ, având ca ultimǎ speranţǎ pentru ieşirea din subvieţuire – RUGĂCIUNEA… Un antidot sigur al limitǎrii şi al uciderii destinului uman încǎ înainte de a se naşte…

Nu mi-am putut imagina nicio clipǎ la începutul anilor ’90, faptul cǎ evadarea din închisorile comuniste va împinge colectivitatea şi, implicit, individul, într-o altfel de matrice încorsetatǎ a istoriei, în care, aşa cum avea ca temere pǎrintele Dumitru Stǎniloaie, „celula moralǎ a poporului nostru s-ar putea dezagrega” complet. Intunericul în care se scaldǎ zilnic de la un asfinţit la altul în jocul sordid al vieţii şi al morţii ceea ce a mai rǎmas din constituţia bietei fiinţe umane, exprimǎ un adevǎr greu de imaginat dupǎ atâta parcurs de istorie umanǎ de dupǎ Christos încoace a societǎţii, anume acela cǎ pragmatismul impus în mod feroce şi cu perseverenţǎ din toate direcţiile a uitat pur şi simplu de OM ca entitate spiritualǎ, şi s-a conturat cu tǎrie numai în jurul laturii exclusiviste a dominaţiei mercantile de import, unde raportul monedǎ-cetǎţean a depǎşit cu mult graniţele bunului simţ, >>>>

SCRISOARE CĂTRE APLAUZE

Se bucură judecata ,

poporul a gândit ,

zgomote măgulitoare ,

talentul e premiat azi de supuşi ,

vorbesc cu pretenţie de cum înnoiesc

limba , pedepsele-s dăruite din răsărit ,

spiritul viu , inspirată  încercare ,

a doua zi zeul minciunii

le aduce chemarea  să  aplaude

bucuria de ieri ,

la cei ascunşi de marea adunare ,

*******************

să nu fiţi  jenaţi ,

un simplu cetăţean strigă

în gura mare : e crudă soarta ,

nu i-aţi apărat pe Icar ,

Orfeu şi Euridice , e prins ,

legat

dus la ospiciu , aplaudată isprava . >>>>

„…cea mai mare greşeală a celor care vor să aibă relaţii cu Japonia,  nu o fac cei care nu au cunoştiinţe despre această ţară, ci cei care nu   vor să-şi însuşească nici una din aceste cunoştiinţe”. (gînditor japonez necunoscut–secolul XIX).

Foarte mulţi ziarişti şi cercetători din diverse domenii de activitate au ajuns la aceeaşi concluzie, şi oricât aşi vrea să mă consider ca fiind original nu pot să nu mă raliez opiniei lor:

A fost un timp, şi asta nu mult în urmă când cea mai mare parte a lumii când vorbea despre Asia, se gândea de fapt la Japonia. Când spunea Japonia de fapt se gândea la ultimile tehnologii sau la industria auto care era dominată de firmele Toyota, Mitzubisi şi Mazda.

După ani grei, în care poporul japonez a fost încercat de tot felul de lipsuri de mâncare, imbrăcăminte, şi în special căldură şi tot felul de molime, Japonia a reuşit să-şi revinăşi să-şi asigure un rol cheie în viaţa economică, mondială.

Tot ceea ce se crea si se producea in Japonia era de cea mai bună calitate, bazate pe o înaltă tehnologie şi cu un aspect miniaturizat deosebit de atrăgător.

Japonia a fost şi continuă să fie încă socotită ca un „miracol mondial”.

Astăzi, când specialiştii vorbesc despre Asia – care în evoluţia fenomenului globalizării reţine din ce în ce mai mult atenţia generală, fiecare se gândeşte la alţi doi giganţi (în special ca număr al populaţiei), care au apărut la orizont: China şi India. >>>>

Într-o piesă a absurdului ar smulge poate ceva ropote de aplauze… Dar aşa, pe estrada unei realităţi în care a forţat cortina şi gongul unei piese dezarmant de ipocrite, falsitatea nu-i poate asigura nici măcar nefericitul rol de clovn căzut în dizgraţie.

S-ar putea lamenta sub veşmântul bufonului ignorat de propriul rege… Numai că regele pe care-l adulează el, sub mantaua paietelor ce ascund interese şi obligaţii născute din ale tinereţilor „erori” (şi turnători), are oricum o coroană din petice şi implanturi de frustări şi vanităţi întârziate. El însuşi joacă rolul aristocratic al regelui neînţeles de nărodul pe care şi-l doreşte la curtea sa. De aceea, jocul de scenă al bufonului cu apucături obraznice nu are cum să strălucească. Regele şi clovnul par a se eclipsa, sau aşa şi-ar dori ei să înţeleagă nărodul nevrednicia imposturii lor, dar, de fapt, amândoi sunt în spatele unei cortine ce separă lumea impertinenţei de cea a posibilităţilor.

După 80 de zile de repetiţii pentru mult doritul rol din curtea Cotrocenilor, Duda pare a fi obosit. Zeci de „avanpremiere” inutile, zeci de spectacole cu salile (şi străzile) goale, zeci de replici şoptite de un rege afazic în vorbire, toate par a-l fi stors pe actor de orice inspiraţie, lamentarea devenind discursul prin care ar vrea să convingă o ţară să-l voteze. >>>>

„Aproape fiecare jucător din acest spaţiu dă dovadă, în aprecierea faptelor, de o rea-credinţă stupefiantă, dublată de un limbaj de o imundicitate extremă.” (Mircea Cărtărescu)

„MAESTRUL şi MARGARETA”

Într-una din serile trecute am primit un link „binevoitor” de la o mai veche cunoştinţă. Fusese trimis, cum se spune, „la grămadă”, tuturor celor din lista expeditorului. Vă mărturisesc că nu agreez procedura trimiterii „în bloc” a mesajelor, prefer mesajele personale, acestea conţinând, în accepţiunea mea, o doză de respect acordată partenerului de dialog.

Am accesat adresa primită, aparţinând publicaţiei on-line REŢEAUA LITERARĂ – dialog european şi, surpriză, m-am simţit teleportat în faţa pupitrului de la care, un înger furtunatic dirija „corul robilor”.

Să fiu mai explicit, în cotidianul dâmboviţean, „Evenimentul zilei”, a apărut un text semnat de marele cărturar şi filozof, analist de marcă al fenomenului românesc, propusul literat (anul trecut, de către organizaţii fantomă, pentu Nobelul la literatură). Aţi ghicit, presupun. Este vorba de „ilustrul” Mircea Cărtărescu. >>>>

Iata cum previziunile prof.dr.Artur Silvestri incep sa apara.Daca in anul 2002 , in  imediata apropiere a Bisericii Armenesti,  s-a demarat construirea unui imens bloc de otel si sticla, un “masacru urbanistic” cum spunea la vremea respectiva renumitul analist si profesor de gestiune imobiliara la Bruxelles, Artur Silvestri, am fost martorii efectului construirii haotice si ilegale.
La vremea respectiva s-au tras semnale de alarma privind conservarea centrului istoric, a cartierelor cu traditie si “tinuta arhitectonica”.
Artur Silvestri a fost o voce puternica ce s-a opus acestui proiect, indemnand la studii si luciditate.
Millenium Business Center construit de grecii de la Aegek-Rom Construct, au investit 25 de milioane de dolari intr-o structura de 72 de metri inaltime, cu 19 etaje si patru subsoluri, umbrind prin raceala sa arhitectura veche, afectand grav rezistenta bisericii si a cladirilor din vecinatate.
Focul, ca un blestem al vremurilor de altadata, poate va da de gandit edililor in pastrarea si conservarea patrimoniului national, invitandu-i totodata la receptarea semnalelor primite de la cei mai valorosi analisti.
“Proiectele imobiliare actuale din centrul Capitalei care vizeaza modificarea zonelor cu arhitectura traditionala, dar si desenarea de noi cartiere si blocuri de birouri, in spatii prea putin conforme destinatiei lor, reprezinta “cel mai important masacru urbanistic produs in ultimele decenii intr-o capitala europeana”, a declarat Artur Silvestri, presedintele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu. “In alte tari, autoritatile sunt atente la reactia cetateneasca si stiu «regula Turnului Montparnasse» din Paris, ramas izolat intr-un oras unde nici o constructie nu mai poate depasi, astazi, 37 de metri. Un exemplu pentru edilii romani ar putea fi si «Modelul Barcelona», unde tot ce a insemnat dezvoltare s-a tradus prin ridicari de cladiri noi in Diagonal Mar, la marginea de Rasarit a orasului, si nu in «vatra traditionala» ce ramane «sanctuar». Aceste modele de dezvoltari urbane ar trebui studiate mai atent”, declara Artur Silvestri. >>>>

(Publicate in Revista de Arta si Cultura “Iosif Vulcan” Australia in editia pe hartie, octombrie/noembrie -2006, cu permisiunea domnului Artur Silvestri).

“Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te ridica”. (N.Iorga)

“Nu trebuie sa fii trist ca n-ai fost remarcat. Fii trist ca n-ai facut nimic remarcabil”. (Confucius)

“Timiditatea – un defect al oamenilor mari, tupeul – defectul oamenilor mici”. (Maurice Coyaud)

“Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea”. (Georges Brassens)

“Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita  privind inainte”. (Kirkegaard)

“Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pessimist

si sa ai dreptate”. (Jack Penn)

“Toata lumea se plange ca nu are memorie, dar nimeni nu se plange ca nu are logica”. (La Rochefoucault)

“Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar”. (Peter O’Toole)

“Daca ceea ce ai de facut pare simplu, inseamna ca nu ai aflat inca totul”. (Donald Westlake) >>>>

Ori preşedintele ştie ceva, dar nu vrea să ne destănuie pentru a nu a amplifica efectul în cascadă al recesiunii în vârtejul unei eventuale panici naţionale (şi nu doar la nivelul mediului de afaceri), fie şi-a croit un nou cap de pod pentru prognozata campanie electorală.

Social-democraţii au sărit la gâtul preşedintelui, acuzându-l că foloseşte marota crizei economice pentru a-şi crea noile strategii electorale. Şi poate că aşa şi este, numnai că, înainte de a acuza, liderii PSD ar fi trebuit să-şi pună unele semne de întrebare. În primul rând, este Traian Băsescu atât de naiv încât să nu-şi dea seama că gestul lui de a avertiza public intarea în recesiune nu va fi întors pe toate feţele de către adversarii politici? Puţin probabil, astfel că acuzele PSD pălesc, transformându-se în penibile şuvoaie speculative în vederea propriei abordări a electoratelor prezidenţiale. Apoi, şeful statului a făcut acest anunţ în cadrul instituţional guvernamental. Adică, de la nivelul acelei instituţii menite, fie şi doar teoretic, să vegheze la stabilitatea economică a ţării. Traian Băsescu ar fi putut să antameze unul dintre acele discursuri politice adresate naţiunii sau s-ar fi putut cuibări într-una din cele două televiziuni atât de dragi lui. Cu toate riscurile evidente, preşedintele a ales să meargă la Guvern pentru a lansa avertismentul. Or, este puţin probabil să nu fi intuit că va fi atacat sub pretextul croirii unei marote electorale. >>>>

Acuzaţiile sunt grave. Mai ales în condiţiile în care România este membră Nato şi UE şi ar trebui, teoretic, să avem garantat un nivel de securitate similar ţărilor occidentale. Dar, se pare că am fost din nou daţi la o parte, fiind mai vulnerabili astăzi decât eram înainte de aderarea noastră la aceste structuri. Suntem expuşi oricând unui posibil atac informatic, care ar putea viza atât sectorul economic, cât şi pe cel al apărării, gradul de vulnerabilitate fiind cu mult mai mare decât în cazul altor ţări europene (chiar şi din rândul acelor aflate în zona “de convergenţă”).

Declaraţiile fostului ministru al Apărării, Teodor Meleşcanu, ar fi trebuit să pună pe jar întreaga societate. Ele au trecut însă neobservate, bine căptuşite de senzaţionalul şi facilul presei de mahala, o presă aservită majoritar şi dirijată politic spre orbirea şi asurzirea opiniei publice. Mişcările politice, jocurile la cacealma, în care singurul tras pe sfoară se dovedeşte a fi cetăţeanul, tot acest amestec al imposturii coroborate cu aservirea politică şi economică a unei părţi a presei (şi neputinţa celeilate de a rosti adevăruri) a făcut ca vorbele fostului ministru să treacă neauzite. >>>>

Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.

Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică! >>>>

“ Viaţa familiei este sursa celor mai mari fericiri. Fericirea este cel mai simplu şi cel mai puţin costisitor fel de existenţă care nu poate fi cumpărat cu bani.” (Robert J Havinghurst (1900-1991)- Profesor, american, doctor, educator, şi expert în problemele vârstei înaintat)

Dicţionarul explicativ al limbii române, publicat în urmă cu peste un sfert de secol, de către Institul de Lingvistică  din Bucureşti sub egida Academiei Române, arată că „Familia este forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora”.

Dela data plublicării acestui dicţionar şi până în prezent au apărut o mulţime de alte definiţii ale familiei, care caută  să dea un sens cât mai real al noţiunii de familie în condiţile multiplelor mutaţii care au avut şi continuă să aibă loc în diferite colţuri ale lumii şi în multitudinea de condiţii sociale şi economice existente.

Unele dicţionare şi studii referitoare la familie, vorbesc despre „un grup de oameni ce au aceeaşi strămoşi”.

Biroul de statistică a populaţiei din Statele Unite , defineşte familia drept „asocierea prin naştere, căsătorie sau adopţie a unor persoane care locuiesc în aceeaşi casă”.

Alte surse se referă la familie ca la „un grup social care în mod normal este format dintr-un părinte sau doi şi copii lor”.

Văzând asemenea definiţii mi-am amintit de un caz ce s-a petrecut în Florida în 1993, când o fată de circa 15 ani, după ce s-a născut a fost dată din greşeală, altor părinţi decât cei naturali. >>>>

CRISTIAN TEODORESCU, MIRCEA MIHĂIEŞ & CO ŞI NEADEVĂRURILE LOR
„!Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

moartea mea se-nalţă scară pîn’ la cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer!

Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer!”

„Există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc… sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare voită (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [I, II, III, IV, V, VI] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului. >>>>

Tulburările din societatea de astăzi cer imperativ o rezolvare, fiind prea mari pentru a le ignora. Statul nu face mai nimic pentru ocrotirea familiei şi respectarea valorilor morale, din diverse motive, invocate ca drepturi. Dacă Statul poate aborda astfel problema, Biserica nu. Ea trebuie să aibă o voce clară, fermă şi să răspundă cât mai repede problemelor deja existente precum şi celor care apar după. Dar vocea Bisericii, în cazul fericit în care se face auzită, trece prin mai mulţi receptori, ceea ce face ca acest glas să fie supus mai ales criticii şi chiar să-i fie afectat mesajul, fiind retransmis de unii pe tonuri ironice ori sarcastice, în situaţiile cele mai fericite, când nu se foloseşte un ton dispreţuitor. Aşadar, vrând-nevrând se nasc nişte semne de întrebare: are voie Biserica să condamne răul din societate? Există mai multe feluri de răutăţi, şi dacă da, Biserica trebuie să combată totul? Spre exemplu, e clar că Biserica trebuie să condamne coruptia, dar de ce e treaba Bisericii orientarea sexuală a indivizilor, zic unii. Mai mult, Biserica are un anumit set de reguli, iar încalcarea regulilor atrage şi „pedepse”. Ar trebui Biserica să adapteze canoanele sau să-şi redefinească regulile? Şi în primul rand, cât de capabilă este Biserica, cu învăţăturile şi reglementarile ei, pentru a gestiona problemele societăţii? Lista întrebărilor poate continua, mai mult sau mai puţin pe subiect.

Biserica este o comunitate de oameni care împărtăşesc acelaşi crez. Statul este, la fel, o comunitate de oameni înrudiţi prin sânge şi legaţi prin idealuri, tradiţii şi aspiraţii. Pentru a-şi asigura viitorul, un Stat trebuie să aibă nişte planuri de dezvoltare, economice şi sociale. Pentru a asigura mântuirea celor ce au aderat la ea, Biserica, de asemenea, trebuie să aibă o strategie, spirituală. Cele două ar trebui să se completeze. >>>>

Asistăm la o revenire „în forţă” a acţiunilor de intoxicare menite a promova „viabilitatea” investiţiei canadiene de la Roşia Montana. Şi nu este vorba de o nouă încercare de a impune exploatarea auriferă, ci de un pas bine definit din cadrul procesului de şantajare a Statului Român.De fapt, întrebarea este: câte procente le-au fost „rezervate” canadienilor de la Gold Corporation din banii împrumutaţi de România de la FMI?

Scopul este unul singur: obţinerea unor despăgubiri. Iar „reţeta” a fost deja verificată, canadienii având de urmat două mari „căi”. Fie solicitarea de despăgubiri în cazul în care Statul Român va refuza acordarea autorizaţiilor de explotare necesare, fie obţinerea de fonduri pentru schimbarea soluţiei tehnologice de exploatare.

Vina pentru marea devalizare bugetară ce va urma aparţine însă exclusiv autorităţilor române. Care au acceptat de la bun început un proiect de exploatare care se baza pe folosirea apelor cianurice (necesare pentru prelucrarea minereurilor). Fie din ignoranţă, fie într-o complicitate a foamei de bani, guvernanţii au fost de acord, la lansarea proiectului Roşia Montana, cu o soluţie tehnologică de exploatare interzisă în Uniunea Europeană în condiţiile în care şi cea mai optimistă estimare evidenţia că procesul va deveni operativ cu mult după intrarea noastră în UE. Canadienii au ştiut acest lucru şi tocmai pe această  mişcare (inteligentă, trebuie să  recunoaştem) s-au bazat în tot calamburul lor de mari investitori. >>>>

- punctul de vedere al unui naţionalist –
Într-o discuţie cu un ziarist sovietic pe care Aurel Dragoş Munteanu îl adusese la Restaurantul Scriitorilor, Petre Ţuţea, simţindu-se  gazdă şi dorind să-i facă plăcere rusului, i-a zis cam aşa: «Rusia are menirea istorică cea mai importantă de pe planetă. Anume să extindă Europa dincolo de Urali, până la Oceanul Pacific!»

După 30 de ani, constat că aceste cuvinte sunt mai pline de înţelesuri ca oricând, sensuri multiple şi şocant de grave, la care atunci nimeni nu s-ar fi gândit. Poate numai Petre Ţuţea…

Iată câteva dintre aceste înţelesuri din perspectiva strict românească a ideii că Rusia ar putea, ba chiar ar trebui să-şi propună să împingă hotarele Europei cât mai spre Est, «până la Vladivostoc», cum a spus de fapt Ţuţea. Numesc românească această perspectivă nu doar pentru că Petre Ţuţea era « de profesie » român, ci pentru că rolul românilor în istoria lumii poate fi rezumat şi în acest fel : românii, colonizaţi de Roma în ţinuturile dacice de la vest de Olt, au lărgit spaţiul limbii latine şi al civilizaţiei Romei mult spre Est, până dincolo de Nistru, lăţind astfel însăşi Europa spre Răsărit!…

Aşadar, care ar fi componentele acestei viziuni româneşti asupra Rusiei?

(1) Asumându-şi misiunea amintită mai sus, Rusia ar urma să abandoneze vechiul proiect al « strâmtorilor », elaborat într-o vreme când Mediterana încă mai era scena principală a Istoriei. >>>>