EPOCA • ştiri şi opinii „inconforme“

Iata cum previziunile prof.dr.Artur Silvestri incep sa apara.Daca in anul 2002 , in  imediata apropiere a Bisericii Armenesti,  s-a demarat construirea unui imens bloc de otel si sticla, un “masacru urbanistic” cum spunea la vremea respectiva renumitul analist si profesor de gestiune imobiliara la Bruxelles, Artur Silvestri, am fost martorii efectului construirii haotice si ilegale.
La vremea respectiva s-au tras semnale de alarma privind conservarea centrului istoric, a cartierelor cu traditie si “tinuta arhitectonica”.
Artur Silvestri a fost o voce puternica ce s-a opus acestui proiect, indemnand la studii si luciditate.
Millenium Business Center construit de grecii de la Aegek-Rom Construct, au investit 25 de milioane de dolari intr-o structura de 72 de metri inaltime, cu 19 etaje si patru subsoluri, umbrind prin raceala sa arhitectura veche, afectand grav rezistenta bisericii si a cladirilor din vecinatate.
Focul, ca un blestem al vremurilor de altadata, poate va da de gandit edililor in pastrarea si conservarea patrimoniului national, invitandu-i totodata la receptarea semnalelor primite de la cei mai valorosi analisti.
“Proiectele imobiliare actuale din centrul Capitalei care vizeaza modificarea zonelor cu arhitectura traditionala, dar si desenarea de noi cartiere si blocuri de birouri, in spatii prea putin conforme destinatiei lor, reprezinta “cel mai important masacru urbanistic produs in ultimele decenii intr-o capitala europeana”, a declarat Artur Silvestri, presedintele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu. “In alte tari, autoritatile sunt atente la reactia cetateneasca si stiu «regula Turnului Montparnasse» din Paris, ramas izolat intr-un oras unde nici o constructie nu mai poate depasi, astazi, 37 de metri. Un exemplu pentru edilii romani ar putea fi si «Modelul Barcelona», unde tot ce a insemnat dezvoltare s-a tradus prin ridicari de cladiri noi in Diagonal Mar, la marginea de Rasarit a orasului, si nu in «vatra traditionala» ce ramane «sanctuar». Aceste modele de dezvoltari urbane ar trebui studiate mai atent”, declara Artur Silvestri. >>>>

(Publicate in Revista de Arta si Cultura “Iosif Vulcan” Australia in editia pe hartie, octombrie/noembrie -2006, cu permisiunea domnului Artur Silvestri).

“Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te ridica”. (N.Iorga)

“Nu trebuie sa fii trist ca n-ai fost remarcat. Fii trist ca n-ai facut nimic remarcabil”. (Confucius)

“Timiditatea – un defect al oamenilor mari, tupeul – defectul oamenilor mici”. (Maurice Coyaud)

“Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea”. (Georges Brassens)

“Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita  privind inainte”. (Kirkegaard)

“Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pessimist

si sa ai dreptate”. (Jack Penn)

“Toata lumea se plange ca nu are memorie, dar nimeni nu se plange ca nu are logica”. (La Rochefoucault)

“Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar”. (Peter O’Toole)

“Daca ceea ce ai de facut pare simplu, inseamna ca nu ai aflat inca totul”. (Donald Westlake) >>>>

Ori preşedintele ştie ceva, dar nu vrea să ne destănuie pentru a nu a amplifica efectul în cascadă al recesiunii în vârtejul unei eventuale panici naţionale (şi nu doar la nivelul mediului de afaceri), fie şi-a croit un nou cap de pod pentru prognozata campanie electorală.

Social-democraţii au sărit la gâtul preşedintelui, acuzându-l că foloseşte marota crizei economice pentru a-şi crea noile strategii electorale. Şi poate că aşa şi este, numnai că, înainte de a acuza, liderii PSD ar fi trebuit să-şi pună unele semne de întrebare. În primul rând, este Traian Băsescu atât de naiv încât să nu-şi dea seama că gestul lui de a avertiza public intarea în recesiune nu va fi întors pe toate feţele de către adversarii politici? Puţin probabil, astfel că acuzele PSD pălesc, transformându-se în penibile şuvoaie speculative în vederea propriei abordări a electoratelor prezidenţiale. Apoi, şeful statului a făcut acest anunţ în cadrul instituţional guvernamental. Adică, de la nivelul acelei instituţii menite, fie şi doar teoretic, să vegheze la stabilitatea economică a ţării. Traian Băsescu ar fi putut să antameze unul dintre acele discursuri politice adresate naţiunii sau s-ar fi putut cuibări într-una din cele două televiziuni atât de dragi lui. Cu toate riscurile evidente, preşedintele a ales să meargă la Guvern pentru a lansa avertismentul. Or, este puţin probabil să nu fi intuit că va fi atacat sub pretextul croirii unei marote electorale. >>>>

Acuzaţiile sunt grave. Mai ales în condiţiile în care România este membră Nato şi UE şi ar trebui, teoretic, să avem garantat un nivel de securitate similar ţărilor occidentale. Dar, se pare că am fost din nou daţi la o parte, fiind mai vulnerabili astăzi decât eram înainte de aderarea noastră la aceste structuri. Suntem expuşi oricând unui posibil atac informatic, care ar putea viza atât sectorul economic, cât şi pe cel al apărării, gradul de vulnerabilitate fiind cu mult mai mare decât în cazul altor ţări europene (chiar şi din rândul acelor aflate în zona “de convergenţă”).

Declaraţiile fostului ministru al Apărării, Teodor Meleşcanu, ar fi trebuit să pună pe jar întreaga societate. Ele au trecut însă neobservate, bine căptuşite de senzaţionalul şi facilul presei de mahala, o presă aservită majoritar şi dirijată politic spre orbirea şi asurzirea opiniei publice. Mişcările politice, jocurile la cacealma, în care singurul tras pe sfoară se dovedeşte a fi cetăţeanul, tot acest amestec al imposturii coroborate cu aservirea politică şi economică a unei părţi a presei (şi neputinţa celeilate de a rosti adevăruri) a făcut ca vorbele fostului ministru să treacă neauzite. >>>>

Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.

Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică! >>>>

“ Viaţa familiei este sursa celor mai mari fericiri. Fericirea este cel mai simplu şi cel mai puţin costisitor fel de existenţă care nu poate fi cumpărat cu bani.” (Robert J Havinghurst (1900-1991)- Profesor, american, doctor, educator, şi expert în problemele vârstei înaintat)

Dicţionarul explicativ al limbii române, publicat în urmă cu peste un sfert de secol, de către Institul de Lingvistică  din Bucureşti sub egida Academiei Române, arată că „Familia este forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora”.

Dela data plublicării acestui dicţionar şi până în prezent au apărut o mulţime de alte definiţii ale familiei, care caută  să dea un sens cât mai real al noţiunii de familie în condiţile multiplelor mutaţii care au avut şi continuă să aibă loc în diferite colţuri ale lumii şi în multitudinea de condiţii sociale şi economice existente.

Unele dicţionare şi studii referitoare la familie, vorbesc despre „un grup de oameni ce au aceeaşi strămoşi”.

Biroul de statistică a populaţiei din Statele Unite , defineşte familia drept „asocierea prin naştere, căsătorie sau adopţie a unor persoane care locuiesc în aceeaşi casă”.

Alte surse se referă la familie ca la „un grup social care în mod normal este format dintr-un părinte sau doi şi copii lor”.

Văzând asemenea definiţii mi-am amintit de un caz ce s-a petrecut în Florida în 1993, când o fată de circa 15 ani, după ce s-a născut a fost dată din greşeală, altor părinţi decât cei naturali. >>>>

CRISTIAN TEODORESCU, MIRCEA MIHĂIEŞ & CO ŞI NEADEVĂRURILE LOR
„!Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

moartea mea se-nalţă scară pîn’ la cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer!

Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer!”

„Există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc… sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare voită (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [I, II, III, IV, V, VI] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului. >>>>

Tulburările din societatea de astăzi cer imperativ o rezolvare, fiind prea mari pentru a le ignora. Statul nu face mai nimic pentru ocrotirea familiei şi respectarea valorilor morale, din diverse motive, invocate ca drepturi. Dacă Statul poate aborda astfel problema, Biserica nu. Ea trebuie să aibă o voce clară, fermă şi să răspundă cât mai repede problemelor deja existente precum şi celor care apar după. Dar vocea Bisericii, în cazul fericit în care se face auzită, trece prin mai mulţi receptori, ceea ce face ca acest glas să fie supus mai ales criticii şi chiar să-i fie afectat mesajul, fiind retransmis de unii pe tonuri ironice ori sarcastice, în situaţiile cele mai fericite, când nu se foloseşte un ton dispreţuitor. Aşadar, vrând-nevrând se nasc nişte semne de întrebare: are voie Biserica să condamne răul din societate? Există mai multe feluri de răutăţi, şi dacă da, Biserica trebuie să combată totul? Spre exemplu, e clar că Biserica trebuie să condamne coruptia, dar de ce e treaba Bisericii orientarea sexuală a indivizilor, zic unii. Mai mult, Biserica are un anumit set de reguli, iar încalcarea regulilor atrage şi „pedepse”. Ar trebui Biserica să adapteze canoanele sau să-şi redefinească regulile? Şi în primul rand, cât de capabilă este Biserica, cu învăţăturile şi reglementarile ei, pentru a gestiona problemele societăţii? Lista întrebărilor poate continua, mai mult sau mai puţin pe subiect.

Biserica este o comunitate de oameni care împărtăşesc acelaşi crez. Statul este, la fel, o comunitate de oameni înrudiţi prin sânge şi legaţi prin idealuri, tradiţii şi aspiraţii. Pentru a-şi asigura viitorul, un Stat trebuie să aibă nişte planuri de dezvoltare, economice şi sociale. Pentru a asigura mântuirea celor ce au aderat la ea, Biserica, de asemenea, trebuie să aibă o strategie, spirituală. Cele două ar trebui să se completeze. >>>>

Asistăm la o revenire „în forţă” a acţiunilor de intoxicare menite a promova „viabilitatea” investiţiei canadiene de la Roşia Montana. Şi nu este vorba de o nouă încercare de a impune exploatarea auriferă, ci de un pas bine definit din cadrul procesului de şantajare a Statului Român.De fapt, întrebarea este: câte procente le-au fost „rezervate” canadienilor de la Gold Corporation din banii împrumutaţi de România de la FMI?

Scopul este unul singur: obţinerea unor despăgubiri. Iar „reţeta” a fost deja verificată, canadienii având de urmat două mari „căi”. Fie solicitarea de despăgubiri în cazul în care Statul Român va refuza acordarea autorizaţiilor de explotare necesare, fie obţinerea de fonduri pentru schimbarea soluţiei tehnologice de exploatare.

Vina pentru marea devalizare bugetară ce va urma aparţine însă exclusiv autorităţilor române. Care au acceptat de la bun început un proiect de exploatare care se baza pe folosirea apelor cianurice (necesare pentru prelucrarea minereurilor). Fie din ignoranţă, fie într-o complicitate a foamei de bani, guvernanţii au fost de acord, la lansarea proiectului Roşia Montana, cu o soluţie tehnologică de exploatare interzisă în Uniunea Europeană în condiţiile în care şi cea mai optimistă estimare evidenţia că procesul va deveni operativ cu mult după intrarea noastră în UE. Canadienii au ştiut acest lucru şi tocmai pe această  mişcare (inteligentă, trebuie să  recunoaştem) s-au bazat în tot calamburul lor de mari investitori. >>>>

- punctul de vedere al unui naţionalist –
Într-o discuţie cu un ziarist sovietic pe care Aurel Dragoş Munteanu îl adusese la Restaurantul Scriitorilor, Petre Ţuţea, simţindu-se  gazdă şi dorind să-i facă plăcere rusului, i-a zis cam aşa: «Rusia are menirea istorică cea mai importantă de pe planetă. Anume să extindă Europa dincolo de Urali, până la Oceanul Pacific!»

După 30 de ani, constat că aceste cuvinte sunt mai pline de înţelesuri ca oricând, sensuri multiple şi şocant de grave, la care atunci nimeni nu s-ar fi gândit. Poate numai Petre Ţuţea…

Iată câteva dintre aceste înţelesuri din perspectiva strict românească a ideii că Rusia ar putea, ba chiar ar trebui să-şi propună să împingă hotarele Europei cât mai spre Est, «până la Vladivostoc», cum a spus de fapt Ţuţea. Numesc românească această perspectivă nu doar pentru că Petre Ţuţea era « de profesie » român, ci pentru că rolul românilor în istoria lumii poate fi rezumat şi în acest fel : românii, colonizaţi de Roma în ţinuturile dacice de la vest de Olt, au lărgit spaţiul limbii latine şi al civilizaţiei Romei mult spre Est, până dincolo de Nistru, lăţind astfel însăşi Europa spre Răsărit!…

Aşadar, care ar fi componentele acestei viziuni româneşti asupra Rusiei?

(1) Asumându-şi misiunea amintită mai sus, Rusia ar urma să abandoneze vechiul proiect al « strâmtorilor », elaborat într-o vreme când Mediterana încă mai era scena principală a Istoriei. >>>>

Actuala campanie electorală pentru alegerile euro-parlamentare, aflată aproape de final, a scos în evidenţă faptul că partidele politice nu înţeleg, nici în al 12-lea ceas, semnificaţiile acestui eveniment important şi nu reuşesc să-şi depăşească condiţia de competitori mioritici pentru ciolanul autohton.

Din ceea ce a prezentat mass-media de la fastuoasele şi excesiv costisitoarele „lansări” de candidaţi, dar şi din „mesajele” candidaţilor, rezultă, în mod cert, că partidele politice româneşti nu au maturitatea politică necesară pentru a decela între obiectivele social-politice şi economice interne şi priorităţile ce vor trebui urmărite de euro-parlamentari în viitorul lor mandat pentru ca România să-şi poată îndeplini obligaţia de a contribui la noua arhitectură a Europei în perioada 2009-2013.

De aceea, fapt cu totul regretabil în opinia mea, cel puţin până în prezent, campania electorală este pigmentată cu dispute, minore şi nesemnificative din perspectivă europeană, ce s-ar justifica, mai degrabă, în cazul alegerilor locale sau parlamentare interne, candidaţii nepărând a fi conştienţi că ei trebuie să răspundă altor comandamente, că ar fi trebuit să vină în faţa electoratului cu proiecte viabile, posibil de înfăptuit, care să susţină eforturile şi obiectivele naţionale.

Lipsesc, cel puţin până la acest moment, atât în cazul discursului candidaţilor, cât şi al liderilor principalelor partide, temele cu adevărat europene care să ne convingă că încredinţăm conducerea morală a României unor persoane avizate, conştiente şi decise să acţioneze pentru şi în numele acestei ţări, renunţând la postura de membru al unui partid politic oarecare şi asumându-şi calitatea de autentic ambasador al intereselor româneşti în structurile Parlamentului European. >>>>

În orizontul lumi de astăzi,după căderea comunismului în Europa de Est,oamenii  îşi afirmă identităţile etnice,religioase şi naţionale.Forţele de stânga în numele unor false unităţi nu au înţeles niciodată grupurile etnice care se străduiau să-şi păstreze identitatea,limba,tradiţiile,cântecele populare,cântecele de leagăn.În situaţia actuală când în ţara noastră se reafirmă pregnant minorităţile în cadrul statului unitar naţional toleranţa faţă de comunităţile de minoritari este impusă,încă,de la început în Constituţia României.Abordând principiul unitate prin diversitate.

Un specific al poporului român din timpurile cele mai vechi a fost toleranţa.Aşa se explică adăstarea pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic a unor popoare migratoare care au găsit aici înţelegere,toleranţă şi condiţii de a rămâne definitiv.

Prin dezrobirea ţiganilor survenită la mijlocul secolului 19 s-a făcut un prim pas în respectarea unui drept fundamental al omului:libertatea.

În condiţiile actuale,când unitatea vestului Europei este ea însăşi un produs-sau cel puţin un succesor istoric-al separării,realizarea Comunităţii Europene a fost precedată de secole de  separatism, de state suverane,şi de guverne democratice. Practica democraţiei. chiar şi în stadiile ei de început,a relevat ineluctabil faptul că nu există un singur demos,şi că separarea era necesară dacă era ca democraţia să poată fi menţinută. Astfel, şi în ţara noastră întâlnim aceaşi situaţie, multinaţionalismul este o funcţie a vieţii politice. Acesta se reflectă în viaţa de zi cu zi,când minorităţile au şcoli în limba lor,îşi pot etala în mass-media,în cotidian amintirile istorice, obiceiurile, convingerile, ideile şi devotamentul. >>>>

Pretextul invocat frecvent pentru lipsa de rezultate din cercetarea românească a fost, o bună bucată de vreme, insuficienta alocare de fonduri. O discuţie adâncită despre situaţia actuală a învăţământului superior românesc şi a cercetării, în general, scoate însă la iveală un şir de deficienţe moştenite, de care, după cum arată lucrurile, nu ne putem debarasa. În plus, o cercetare autohtonă de sine stătătoare, după cum apreciază specialiştii din domeniu, pare condamnată la moarte din faşă, pentru că, într-o lume în care ştiinţa este mondializată, eforturile individuale rămân, vrei, nu vrei, anonime. Se mai vehiculează, cu mai mult, sau mai puţin temei, că România produce atâtea valori cât îi permite finanţarea. Mai ales că nu se poate, indiferent cum, face cercetare, dacă ne referim la valoare ştiinţifică, fără bani. Dar finanţarea singură nu este suficientă, ea trebuind să rodească, să cadă pe un sol fertil, pregătit să producă. Ne referim la tradiţia ştiinţifică şi culturală, adică la nivelul şcolii, la cel industrial şi la alte foarte multe lucruri. Nu este întâmplător faptul că în momentul de faţă centrele mari ştiinţifice sunt în ţările industrializate, care cheltuiesc mulţi bani pentru cercetare şi unde finanţarea vine şi din mediul privat, ceea ce la noi neam să se întâmple. În jurul Universităţii din San Diego, de pildă, sunt foarte multe agenţii industriale, care nu fac altceva decât să preia brevetele de cercetare care se produc în laboratoare. Rezultatele cercetării, mai pe înţelesul cititorilor noştri, sunt aplicate de industrie, de mediul privat, situaţie valabilă şi pentru alte ţări, statul suportând doar cercetarea fundamentală. >>>>

Au trecut peste 200 de ani de când economistul englez Thomas Robert Malthus (1766-1834), a emis teoria ce îi poartă numele, referitoare la diferenţa dintre creşterea populaţiei Globului în progresie geometrică şi cea a asigurării hranei populaţiei, care creşte numai în progresie aritmetică.

Din momentul în care a fost emisă această teorie (aproximativ 1798), şi până astăzi, ea a fost şi continuă să fie un măr al discordiei şi al unor lungi şi controversate opinii, între diferiţi specialişti din domenii direct sau indirect legate de viaţa oamenilor:t sociologi, medici, biologi, economişti demografi, filozofi arhiecţi, sau specialişti în mediul înconjurător.

În 1968, Dr Paul Ehrlich, biolog la Stanford University (SUA), autor al cărţii „The Population Bomb”, a făcut unele predicţii similare cu cele ale lui Malthus, arătând că pe la sfârşitul secolului 20, se va putea constata că aproximativ un bilion de oameni pe Glob, vor murii de foame.

Cartea Doctorului Ehrlich, a avut un ecou fantastic şi întreaga mass medie americană a comentat-o timp îndelungat.

Cu toate că predicţiile lui s-au dovedit eronate, el a fost considerat ca unul dintre marii experţi în problemele demografice, ale mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.

În general cei ce au fost şi sunt împotriva concepţiei maltusianiste şi a  Dr. Ehrlich, care susţineau necesitatea folosirii unor metode pentru reducerea numărul populaţiei de pe întregul Glob, cum ar fi soluţia războaielor, au fost categorisiţi ca fiind nişte pacifişti naivi. >>>>

Avem un guvern care îşi lucrează proiectele „pe genunchi” şi nu are nici un fel de strategie. De fapt, ar fi o strategie de la care nu s-au abătut, aceea a supravieţuirii politice, dar până şi aceasta a fost conturată doar pe termen scurt.

Dovada este evidentă… Aflaţi în faţa unui posibil colaps al bugetelor de pensii şi neavând la momentul respectiv certitudinea că FMI şi Banca Mondială vor intra în jocul dreptului „autohton” de a toca banii luaţi cu împrumut după buna voie, guvernanţii au căzut în propria capcană. S-au pripit… S-au temut că momentul de vârf al crizei financiare se va suprapune cu perioada europarlamentarelor şi au intrat în panică. Şi cum nu au avut la dispoziţie decât un jurist cu pseducunoştiinţe economice şi un finanţist lucrând bugete pe datele şi teoriile învăţate cândva prin facultate (dar, vai!, teorii aparţinând unui sistem total opus actualei structuri economice) panica s-a suprapus cu surata ei mai mică. Neputinţa. Neputinţa de a gestiona ţara în situaţii normale a degenerat în imposibilitatea de a raţiona măsurile necesare ieşirii din impas în eventualitatea unei adevărate crize.

Aşa se face că micul executiv al vorbăreţului Emil Boc s-a pripit. Am spune că a riscat, dar ar însemna să-i dăm o cât de mică valoare efortului, recunoscându-i măcar meritul de a fi încercat. Dar, de fapt, guvernaţii au riscat prosteşte într-un moment de panică. Au accesat şi împrumuturile înrobitoare, dar au apelat şi la măsuri de „rechiziţionare”. Pentru că aşa gândeşte ministrul nostru de finanţe. >>>>

“O femeie frumoasă şi un pom înflorit”, a fost răspunsul tatălui meu de pe patul de spital, cu cinci minute înainte de despărţire, la neghioaba mea întrebare despre ce îşi amintea atunci, la plecare.Am uitat, luat de vreme şi de vremuri, dar acum, după aproape patru decenii, cînd aţa tuturor se tot strânge pe ţăruş, mă tot gîndesc: cu ce rămânem din viaţă ?În secolul al XVI lea un strămoş, şoimar domnesc, a murit sărind în faţa săgeţii pentru a salva viaţa sutaşului său. Familia s-a ales cu un uric, o schimbare de nume, o moşioară şi un mormânt de îngrijit. La 1878, un alt antecesor, venit din Banat ca să lupte pentru Principate, s-a aruncat să pună sus, foarte sus, steagul regelui Carol I pe o movilă şi şi-a pierdut mâna dar a găsit cetăţenia românească pe care o dorea atât de mult. În 1916, la Mărăşeşti tatăl tatălui meu a rămas pe glie, dar familia a primit în urma lui medalii şi un petec mai mare de pământ. Celălalt bunic dinspre mama a luptat şi el acolo – dezertor din armata austro-ungară, distins cu înalte ordine militare româneşti, a avut viaţă, a trăit pînă când l-a îngăduit Cel de Sus. Cel mai tânăr frate al tatălui meu a murit pe 22 iunie, la trecerea Prutului, au rămas după el medalii şi amintiri puţine; altul – ofiţer de carieră – a avut noroc şi a scăpat de la Stalingrad, a scăpat şi de la Banska şi a murit în patul lui după 80 de ani. Socrul meu, comandant de regiment s-a întors de pe front cu un glonţ în piciorul scurtat şi o pungă de ordine şi medalii. Cel mai frumos cadou l-a primit de la camarazii sai – un inel, pe care de aproape 50 de ani îl port eu. Cu dragoste şi tristeţe. Cumnatul lui şi un nepot s-au întors după ani buni de prizonierat. Statul de atunci le-a dat servicii cât să nu moară de foame: nu luptaseră împotriva cui ”trebuia”, – ca şi cum ar fi putut alege!Tata n-a fost pe front, ca prim născut al unui erou din primul război mondial. >>>>

O parafraza la celebrul  vers bacovian, o  zicere pe buzele tuturor romanilor de buna credinta  scarbiti si amuzati in egala masura de eternul  circ  national.

Am ajuns celebri in Balcani  si in lume, raiul escrocheriilor blindate de patalamale, vanzatori de  fabrici si uzine declarate fier vechi, risipitori si vanzatori de cernoziom, si fara hotare de pamant arabil,  ghilotinatori de falnici brazi,  batjocoritori de traditii, imitatori de initiative occidentale stupide.

Am ajuns sa primim lectii de moralitate si  acrobatie politica de la celebrul domn Prigoana cel ce-si pedepsea tiitoarea cu ajutorul instrumentului numit atât de onomatopic PLICI!

Asa cum, de  altfel, vreme de zece  ani, am urmarit  sfaturile si indicatiile  stupide ale nomenklaturistului devenit brusc democrat, pe numele lui  inventat Silviu Brucan.

Suntem in plina  destrabalre mediatica si de la dezvaluirile naucitoare despre averile fabuloase ale familiei Basescu, la  spectaculoasa arestare si incatusare a  miliardarului oier si guraliv degeaba  Gigi de Becali…

Actiunea, mai mult decat incredibila, in sensul mediatizarii sale excesive, a avut darul, cica, sa  abata atentia  romanului de rand  de la dezvaluirile  legate si de  escrocheria secolului, perfect legala, justificata pina si de  presedintele patriei, AFACEREA  BANEASA  si  nu  numai.

Insul care a devalizat  un teritoriu egal  cu  al unui cartier bucurestean, cu   acte  in regula, girate de reprezentantii statului, este liber  si nu reprezinta nici un fel de pericol  social pe cand  posesorul  de averi fabuloase si PALAT, cabotinul razboinic al luminii, sta inchis, bine mersi, intr-o celula, inghesuit, si  obligat sa consume …paine cu marmelda si  sa  nu posede nici macar indragita lui  cutie de table   menita   umple  singuratatea  detentiei provizorii. >>>>

Stimaţi cititori cu urechea, vocile critice se aud mai frecvent în stradă, timp în care scriitorul vorbeşte cu prietenii la cafenea, cu un şerveţel de hârtie în mână, desface pumnul, ghemotocul de hârtie îşi caută singur o formă, ajutat oarecum de cealaltă mână. Priveşte, ochi întredeschişi, zâmbeşte brusc, cu ţigara aprinsă scobeşte două rotocoale de fum, se joacă cu o jucărie scumpă aşezată pe masă, un pahar cu ceva oarecare, ochii îi sunt atenţi, capricioşi, răsfăţaţi, ba chiar jucăuşi.

Rotocoale după rotocoale de fum; sunt atât de frumoase încât scriitorului îi vine să le graveze pe toate, iar ochiul său le modelează atât de bine, devin nişte forme atât de pure, desăvârşite, încât nu mai rămâne decât o nimica toată ca să faci din ele o operă de artă în scris. Primejdie mare, puţini scriitori scapă din asta, destui scriitori au murit sufocaţi în chiar uriaşul lor talent. Şi totuşi tot ce atinge scriitorul se face literă, numai că el nu cade pradă lăcomiei precum regele Midas, fiindcă scriitorul nu este lacom, el nu vrea nimic pentru sine, scopul lui este creaţia, libertatea jocului, spectacolul continuu al lumii. Dar mai mult decât pentru arta lui, eu îl iubesc pe scriitor pentru natura lui care include toate experienţele şi nu respinge nimic. Nu vă lăsaţi înşelaţi de aparenţe, scriitorul nu neagă, el afirmă, Bach, Mozart, Brâncuşi, nu au făcut altfel, seninătatea, bucuria ludică nu eludează suferinţa, gravitatea, întunericul, numai că nu fac din aceste limite măsura tuturor lucrurilor. >>>>

Să spui despre ministrul nostru de finanţe că nu are nici un fel de legătură cu economia de piaţă este deja ceva depăşit. Şi chiar nu ne mai deranjează atitudinea acestui pesudofinanţist. Dar faptul că persistă în promovarea unor măsuri care nu au nimic de a face cu menirea şi rolul statului în situaţiile de criză, asta nu ne mai poate lăsa însă indiferenţi. Pentru că nepăsarea va duce nu doar la accentuarea percepţiei de declin economic pe care o simţim fiecare dintre noi, ci, în final, chiar la accentuarea în sine a fenomenului.

Este evident, ministrul Pogea poartă o pălărie prea mare. Prea mare şi în situaţii de normalitate ori de creştere economică, dar de-a dreptul uriaşă în condiţii de recesiune. Dar, pentru a nu recunoaşte această realitate, pentru a nu se discredita prin dovedirea nepriceperii sale prin discursuri economice, unde se pierde repede în păinejenisul noţiunilor şi a logicii uneori date peste cap faţă de manualele clasice de economie şi finanţe publice, ministrul Pogea se ascunde pe după micul nostru premier. Precum un şoarece de bibliotecă, dar nu într-o bibliotecă şi nu pentru a aprofunda noţiunile de finanţe. Ci doar pentru a fugi de orice responsabilitate. Deşi este ministru Finanţelor, domnia sa a fost cât se poate de străveziu în promovarea propriilor idei. A fost şi este doar o portavoce a deciziei discreţionar-unilaterale venite dinspre Cotroceni. Acolo se află ministrul de finanţe, în soluţia de trei în unul (preşedinte, premier şi ministru), iar îndeplinirea dorinţelor preşedintelui se realizează prin premierul-vasal, un fel de secretar de stat al Palatului Cotroceni. >>>>

De vreo juma’ de an a apărut o publicaţie cu nume aparent sonor, dar cu o grafie simptomatică: UNIVERSUL românesc. Mai clar zis, cuvântul cu aspectul aparent sonor, Universul, este scris cu litere de 40 mm înălţime, iar adjectivul românesc cu litere de doar 3 mm! Această discrepanţă, în raport de 13,3(3)… ori, induce şi aspectul aparent sonor, fiindcă trimite la faimoasa publicaţie antebelică Universul, dar ea, discrepanţa, reflectă şi micimea cu care este tratată dimensiunea românească. Faptul că însăşi grafia aceasta este manipulatorie este atestată de numele publicaţiei înscris, în interiorul ei, pe manşeta fiecărei pagini: doar Universul!!! Adjectivul românesc a fost şters, pur şi simplu. Ceea ce, evident, produce un fals, deliberat tendenţios. Deoarece ambiţia absconsă care trimite la faimosul Universul trimite, mai degrabă, la dimensiunea internaţionalistă, cu matrice criptocomunistă şi din specia detestabilă numită proletcultistă. Iar aspectul românesc, tratat derizoriu, se strecoară printre osanalele directe sau subliminale la adresa „comunismului“.

Un „herald“ face un turnir contra lui Dan Puric

În numărul din 9 ianuarie 2009, a apărut articolul „Spulberarea unui mit: Dan Puric“, al d-lui Ioan Herald. Cu regret, am distins aici nu numai reflectarea blazării autorului, dar şi anumite accente vădit pro-sovietice şi anti-ortodoxe; primele, deşi au expirat demult, încă pot macula conştiinţele publicului larg. Îndrăznesc să cred că autorul încearcă, într-un fel, să insinueze ideea că românii depind de „mama“ Rusia, cel puţin moral, ca manifestare a destinului nostru implacabil, situaţi „în calea tuturor răutăţilor“! >>>>

Secolul XXI, denumit ca „secol al vitezei”, într-un mileniu plin de evenimente care au condus la schimbarea raportului dintre om şi univers, „secol al vitezei”, o faimoasă titulatură, înclin să cred că este o creaţie colectivă.

Cert rămâne faptul că denumirea acoperă integral o realitate, o realitate de care poate adesea nici nu ne dăm seama. Am toate motivele să cred că vom trăi şi în acest al XXI-lea veac într-un ritm ameţitor, ne aflăm însă prea înăuntrul lucrurilor, ca să mai observăm viteza vieţii cotidiene, totul se consumă repede, ne deplasăm repede, muncim în ritm rapid, mâncăm repede, privim repede.

Totul este sau pare urgent, căci societatea informaţională nu are timp să aştepte, distanţele s-au scurtat, ceea ce nu înseamnă că timpul se află la îndemâna noastră. Devenim nervoşi, privim ceasul, am pierdut răbdarea, goana este singurul model care ne convine, cine mai are bucuria de a privi un peisaj, după propria nevoie sufletească, mai există asemenea predispoziţie; oameni grăbiţi, din ce în ce mai grăbiţi, furaţi de ritmul electronic.

Facilităţile considerabile ale epocii contemporane, ceea ce părea inimaginabil în urmă cu doar o sută de ani, nu au adus mai multă linişte. Confortul material nu s-a transformat în confort sufletesc, omul de azi preferă imaginea care durează o secundă în locul răbdătoarei pagini de care nu mai are timp, e de neînţeles, dar a pierdut dorinţa de a avea timp.

Visez după acele clipe lungi de timp, fertile gândului, vis demodat probabil. >>>>

Realizez că suntem un popor evlavios (printre altele, creştinat cu mult înaintea slavilor), că „suntem creştini pentru că suntem români şi suntem români pentru că suntem creştini” (N. Iorga), dar ajunge să credem că prin „bate şi ţi se va deschide, cere şi ţi se va da” vom realiza ceva! Ne umflăm în pene, ne rupem în şale şi, totuşi, ne lăsam traşi la vale. Asta pentru că „dând din coate, urnim doar aerul din loc” (T. Dumbravă). Dar ce-ar fi să prindem aripi? Nu în sensul de a ne lua zborul, că la asta, ce-i drept, unii se pricep. E clar că nu există pădure fără uscături, dar pădure fără copaci?… Un minim de efort, pentru un maxim de confort – ştiu că sună a propagandă sovietică, cum că „haideţi să lucrăm în socialism, ca să trăim în comunism”, dar spre deosebire de utopia marxist-leninistă, mă refer la ceva real. Dar nu e cazul să mă credeţi pe cuvânt, întrebaţi-vă rudele plecate la muncă în occident.

Tot mai mulţi dintre noi se simt frustraţi că Europa încă nu ne primeşte cu braţele deschise. Dar întrebarea este: pentru ce? Pentru ale noastre braţe ieftine de muncă, de care sunt sătui? Când vom înţelege că Uniunea Europeană n-o să-şi răsuflece mânecile în locul nostru şi că trebuie să facem ordine în ogradă înainte de a chema oaspeţii?

Sărbătorirea Zilei Europei – în cinstea declaraţiei lui Schuman, din care am spicuit următoarele: „…L’Europe ne se fera pas d’un coup, ni dans une construction d’ensemble. Elle se fera par des realisations concretes, creant d’abord une solidarite de fait…” [Europa nu se va face dintr-o dată, nici printr-o construcţie de ansamblu. >>>>

Dacă vrei să fii fericit o clipă, răzbună-te!

Dacă vrei să fii fericit o viaţă, iartă!

Mă oprise un cunoscut:

Ei, domnule, ce bine-mi pare că vă întâlnesc! Nu v-am văzut de-un car de vreme. Dar … spuneţi-mi … ce formulă adoptaţi, ce elixiruri folosiţi, ce secret stăpâniţi de vă păstraţi aerul pe care l-aţi avut de când vă ştiu?

Ei, ce să spun …. aşa se vede … mai de departe… La drept vorbind, nu cunosc niciformule magice, nici elixiruri sau ceva miraculos. Şi, dacă e adevărat ce spuneţi, atunci ştiu despre ce e vorba. Şi … pentru că e secret, nu?,vi-l pot împărtăşi sau, şi mai bine, vi-l vând … pe o vorbă bună: nu urăsc şi nu invidiez pe nimeni!

Asta-i culmea! Păi numai eu ştiu o mulţime de indivizi care v-au …

Da, se poate, dar am învăţat şi nu uit niciodată: ura înveninează cel mai mult sufletul. Pe cei pe care ar fi trebuit să-i urăsc, i-am iertat. Iar când n-am avut încotro, am făcut ce-am făcut şi mi-au devenit indiferenţi.

- E frumos ce spuneţi şi s-ar putea să aveţi şi dreptate. Eu, o spun pe-a dreaptă, n-am privit lucrurile aşa şi m-am crispat într-o ură neostoită, până dincolo de moarte. Şi … dacă mă gândesc mai bine, în afară de veninul care mi-a otrăvit sufletul, cu altceva nu prea m-am ales. Am să încerc şi eu secretul dumneavoastră … dacă n-o fi prea târziu. Rămân dator cu preţul împărtăşirii, pentru că … niciodată n-am fost prea meşter la vorbe … >>>>

Aici mi-au ales să-mi văd sălaşul ,

austriecii , Antonescu mai ştiau ce-i dreptul ,

vorbeau martorii  ,

se cernea în câteva rânduri absolvirea ,

iertarea , pedeapsa ,

şi atunci venea câte o închinare ,

Bătuţii de D-zeu de nu eşti cu ei

te omoară ,

noii nstăpâni nu-s născuţi în zodia

aerului ce-l respiri ,

coboară învinuirile la deşenţări ,

în stânga şi-n dreapta

vorbe stupide , în ele suflete fără suflare ,

se ucid însetaţi de putere ,

acuzaţii au pistoalele-n ceafă ,

nelejuirea o numesc fraternitate ;

or fi fraţi cu criminalii de oriunde din lume ,

îşi ascund în mănuşi albe

mâinile pătate ,

nu somează , execută ,  >>>>

Articol scris pentru Simpozionul Naţional „ROMÂNIA ÎNTRE TRADIŢIE ŞI MODERNITATE, EDIŢIA A IV-2009” Colegiul Economic Virgil Madgearu, de  Prof Ştefan Dumitrescu, Şcoala I L Caragiale, Tulcea

Pentru că Articolul acesta trebuie să aibă cel mult 2,5 pagini, vom prezenta foarte succint Patru Mari  descoperiri apărute în Ştiinţele sociale în România, descoperiri care vor revoluţiona Ştiinţele sociale (în primul rând Economia şi Pedagogia)  şi care aplicate în practică de Statul român, de Ministerul Educaţiei, ar putea pur şi simplu să scoată în timpul cel mai scurt Economia, Învăţământul, Societatea românească din criză, fără nici un  cost. Ar putea  să schimbe destinul istoric al Ţării noastre.

Aşa după cum ştim Economiile Ţărilor dezvoltate, Economia românească, Sistemul socio-economic al Civilizaţiei umane se găsesc într-o criză profundă şi generalizată, fără precedent în istorie, criză care se adânceşte  continuu şi  care ar putea duce la colapsul Civilizaţiei umane… Mai vedem de asemenea  că Ştiinţa Economiei este incapabilă să rezolve această Problemă a Crizei Sistemelor economice. Este incapabilă să ofere soluţii pentru ieşirea lor din criză. Lucrul acesta se datorează faptului că Ştiinţa Economiei este mult rămasă în urmă. (în comparaţie cu alte ştiinţe, în comparaţie cu gravitatea Problemelor care i se pun spre rezolvare). >>>>

Din vremea când trăiam, copii, la sat,

Şi până azi a’ toate ştiutori,

Chiar de-omenirea dacă s-a schimbat,

Eu doar la ţoale, rar, în sărbători ;

Pe-atunci era ruşine şi respect,

Iar de nu dam un ban pe disciplină,

Cum tata era om foarte corect,

Săptămânal îmi da câte-o chenzină,

Păi de făceam  cumva câte-o trăznaie,

Mă lua cu-a lui curea la întrebări

Şi mă-nchidea la mine în odaie,

Nu apă, mămăligă, până-n zori ;

Ionel al meu, computer, telefon,

Un patefon cu plăci d-alea d’o şchioapă,

Iar lâng-acel TV  pân’ la plafon

Are şi-un bar, copilu’….rău de apă, >>>>

“Sărăcia, ca atre nu este ruşinoasă; numai atunci când provine din lenevie, necumpătare, risipă şi nechibzuinţă”. ( Plutarh: filozof, istoric, moralist grec – 46-125 Î.C.)

Dacă încercăm să înţelegem fenomenul social al sărăciei ce cuprinde bilioane de oameni pe întregul Glob (în Asia, Africa, Ameica Latină, Europa şi Statele Unite), putem considera că el este direct legat de gradul de dezoltare economică a unei ţări, de corupţia existentă în diferite activităţi social-economice sau de manifestarea dezinteresului unor administraţi pentru asigurarea nevoilor curente ale populaţiei unei ţări.

Acest flagel social continuă să există în mari proporţii şi în secolul 21, într-o lume care dispune de tehnologii avansate în toate domeniile , care se pretinde că face totce este necesar pentru asigurarea unor condiţii umane, civilizate, pentru toţi oamenii, indifferent, de sex, vârstă, religie, culoare ş.a.m.d.

În urmă cu peste jumătate de secol, în Statele Unite, de exemplu, s-au intensificat preocupările pentru analizarea şi găsirea unor soluţii de reducere si chiar de lichidare a sărăciei. S-au create tot felul de institute de studii şi cu programe practice, s-au scris zeci şi sute de rapoarte, cărţi, informaţii; s-au format echipe speciale care trimise pe întregul teritoriu al SUA au sondat opiniile diferitelor straturi sociale lovite de această plagă. >>>>

*Si cu asta ce-am facut ?* (cuplet de-al lui Tanase de acum 60 de ani …)

Ne-am trezit din HIBERNARE, Si-am strigat cat am putut :

Jos CUTARE ! Sus CUTARE ! Si cu asta ce-am facut ?

Am dorit, cu mic, cu MARE, Si-am luptat, cum am stiut,

S-avem NOUA GUVERNARE ! Si cu asta ce-am facut ?

Ca mai BINE SA NE FIE, Ne-a crescut salariul brut,

Dar traim in SARACIE ! Si cu asta ce-am facut ?

Ia coruptia amploare, Cum nicicand nu s-a vazut,

Scoatem totul la VANZARE ! Si cu asta ce-am facut ?

Pentru-a castiga o PAINE, Multi o iau de la-nceput,

Ratacesc prin TARI STRAINE ! Si cu asta ce-am facut ?

Traversam ANI GREI cu CRIZE, Leul iar a decazut,

Cresc intruna TAXE-ACCIZE ! Si cu asta ce-am facut ?

Totul este ca-nainte, De BELELE n-am trecut,

Se trag sforile, SE MINTE ! Si cu asta ce-am facut ?

Se urzesc pe-ascuns VENDETE, Cum nicicand nu s-a vazut,

Tara-i plina de VEDETE ! Si cu asta ce-am facut ?

Pleaca-ai nostri, vin ai NOSTRI ! E sloganul cunoscut :

Iarasi am votat ca PROSTII. Si cu asta ce-am facut ? >>>>

- Dar cu ruşinea ce mi-a făcut, cum rămâne, Măria-ta?

Cu ruşinea, iacă aşa rămâne, moş Ion Roată, zise Cuza-vodă,

sărutându-l pe un obraz şi pe altul … Du-te şi spune sătenilor

dumitale că pe unde te-a scuipat boierul,

te-a sărutat domnitorul ţării şi ţi-a şters ruşinea.

Mi s-a aprins sufletul de bucurie la izbucnirea de revoltă a moldovenilor şi de speranţa revenirii Basarabiei la patria-mumă. Bravo pentru tineretul curajos care şi-a desfăcut pieptul în faţa forţei brute, gata să-şi dea sângele pentru libertate şi împlinirea idealurilor naţionale. Din nefericire, lipsiţi de sprijin şi putere, revoluţia din Moldova a sucombat. Nu este greu, pentru orice minte limpede, să-şi închipuie ce va urma, sub regimul restaurat al comuniştilor moldoveni.

Dar nou, românilor de dincoace de Prut, cine ne va spăla ruşinea ? Noi, cei care ar fi trebuit să sprijinim, măcar cu vorba şi îndemnul, tineretul pe bună dreptate răsculat al Basarabiei, ce-am făcut ? Mai nimic din ce aveam datoria să facem. I-am lăsat singuri pe fraţii noştri de sânge, ne-am întrecut în a transmite pe toate canalele posibile, secvenţele arestării nu ştiu cărui cioban bezmetic şi ne-am complăcut într-o ruşinoasă pasivitate. Am scos de la naftalină stindardul lui Iliescu şi Severin, al „neamestecului” păgubitor şi al „respectului” pentru suveranitatea unui stat artificial creat. Am trădat idealurile naţionale şi am ratat, ca şi în ’89, reîntregirea teritoriilor româneşti. Era momentul să-i spunem tăios şi limpede tătucului Voronin că în zadar aruncă vina pe spinarea noastră. >>>>

Ion Iliescu provine din ?Tigania? Oltenitei, Adrian Nastase 50% din Tartasesti, Vanghelie 100% de Bucuresti. Toti sunt fara indoiala intelectuali integrii si de cea ma buna calitate, ca si Madalin Voicu reprezentatul romilor in Parlament. Inpotriva agresiunii rationalitatii occidentale, tiganii si moldo-valahii sau aliat, mint si fura pe fata si se organizeaza in struructuri de supravietuire informala. Tiganizarea tarii nu mai poate fi mascata. Coruptia, minciunea si furtul sunt deja forme de protest social general acceptate. Manelele si modul de viata al romilor sunt dominante. Scriitorul Paul Everac regreta intr-un articol din ?Natiunea? ca nu face si el parte din tiganie.

Cine vine din vest, la Timisoara vede un cartier rezidential in still baroc-tiganesc. In drum spre orient palate zu turnulete, simboluri heraldice tiganesti, sunt la tot pasul. In capitala procentul tiganilor este remarcabil, oricum ei dau tonul in prezent, in toate. In aceste conditii liberale, social-democratice nu-i de mirare ca tiganii si mai ales moldo-valahii aleg din 1989 tigani in functii de conducere si trimit sute de mii spre vest.

Occidentalii ii percep pe romani ca tigani, mai ales pentru ca ei refuza crestinismul occidental si se ascund dupa deget, in spatele romilor. Acesta e inceputul, ei se poarta inca cu manusi, dar in situatii de limita occidentalii stiu ca moldo-valahii ortodocsi sunt de un secol duplicitari ca tiganii bagati in fata, si nu vor mai avea ingaduinta de azi. >>>>

Afacerile din învăţământul superior încep să iasă la suprafaţă abia acum, după declanşarea scandalului diplomelor false.

Scandalul diplomelor falsificate de absolvire a facultăţii scoate la iveală şi existenţa anumitor grupuri de interese, pe această latură, în Parlament.

Chiar dacă vor fi găsiţi deţinătorii celor aproximativ 15.000 de diplome false de absolvire a facultăţii sau de licenţă, inclusiv de doctorat, problemele din învăţământul superior particular sunt departe de a fi înlăturate.

Constantin Daicoviciu, renumit istoric şi arheolog, profesor, rector al Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca (1957-1968), membru al Academiei Române, avansa glume în raport de cei aflaţi în funcţii mari fără să aibă şcoală şi nici chemare. Spunea adeseori anecdote, cu un farmec deosebit, vis-a-vis de cei fără şcoală, dar iubitori şi alergători după titluri. Una dintre acestea este următoarea:

„Zice-se că pe vremuri, înainte de 1918, era la Debreţin o universitate, care dădea pe bani diplome diverse celor cu putere sau bogaţi. Într-o zi, groful Teleki merge într-o splendidă trăsură trasă de patru cai. I-a cerut vizitiului să oprească şi l-a trimis la rectorul Universităţii să-i cumpere o diplomă de doctor în Drept. >>>>

Doi termeni ce nu se alătură cu succes pentru că nu ar exista nici o legătură între cultură şi divertisment. Dar ce este cultura de divertisment?

Unii susţin că aceasta este cultura care propune oamenilor să se joace, care înseamnă „un ceva”, o formă de comunicare, de relaxare, de dezinhibare.

Varietăţi, paraliteratură, modalităţi de relaxare, fie că acceptăm sintagma „cultură de divertisment”, este cert faptul că această zonă a culturii, sau a subculturii, are priză la un public foarte larg. Ce ar avea acesta de pierdut sau de câştigat de pe urma consumului de divertisment?

Unii spun că individul poate avea de câştigat, dar şi foarte mult de pierdut, depinde ce îşi doreşte un astfel de public, depinde cine sunt oamenii care alcătuiesc acest public, ca om nu poţi consuma numai o astfel de cultură, ori dacă nu, atunci rămâi un om modest, un om cu posibilităţi modeste, nedesfăşurate deplin. Se poate desigur trăi o viaţă întreagă fără să fi ascultat Beethoven sau fără să fi văzut un tablou de Picasso, dar niciodată nu va şti individul ce pierde.

Sigur că se poate trăi citind numai rubrica de modă sau fapt divers a ziarelor, dar este păcat. Unii susţin că individul care consumă o astfel de cultură „de divertisment”, nu are de câştigat nimic din punct de vedere cultural, căci cultura are şi funcţia educativă pe care produsele de subcultură nu o ating niciodată. >>>>

Sunt suflet in sufletul neamului meu

Şi-i cânt bucuria şi amarul..

(George Coşbuc – )

De aproape două mii de ani, la locuitorii acestor pământuri au ajuns învăţăturile lui Iisus (dovezi certe în acest sens sunt atât mărturiile privind creştinarea Sciţiei Minor de către Sfântul Apostol Andrei, cât şi osemintele martirilor din Niculiţel).

De atunci, generaţie după generaţie le-au semănat în mintea şi sufletul lor, întocmai cum şi grâul se seamănă an de an şi se culeg roadele la vremea potrivită.

Perioada comunismului aservită de un „aparat” de stat ateu, adică din indivizi devotaţi acelui regim, au beneficiat de toate bucuriile oferite de lumea materială.

Dar a sosit momentul loviturii de stat din 1989…când după cincizeci de ani (de comunism), tinerii de altădată, acum persoane vârstnice, alături de tineri crescuţi şi educaţi în familii cu respect pentru Dumnezeu, au însufleţit ceeace s-a numit „fenomenul Piaţa Universităţii”.

Sigur, erau acolo, printre oamenii de bună credinţă şi indivizi cu bărbi false şi camere de filmat, nu de alta, dar să aibă în arhivă fiecare chip uman care urma să fie ulterior identificat, „că de… mai trebe s-aldată”, în funcţie de împrejurări.

Prezenţa lor nu împiedica desfăşurarea spontană, luările de cuvânt din balconul străjuit de icoana Maicii Domnului cu pruncul şi chipul lui Eminescu.

Cele mai emoţionante momente erau cele de rugăciune colectivă, când toţi îngenuncheam murmurând rugăciunea Tatăl nostru. >>>>

Iubiţi fii ortodocşi,

Cu multă durere asist, în ultima vreme, la ultimele pătimiri ale Creştinătăţii. Acest cip care vrea să substituie chipul lui Dumnezeu din om este un război la adresa Creştinătăţii şi a persoanei umane, în general. Războiul a început din plin şi ne-a găsit, se pare, nepregătiţi, încât deja am obosit şi suntem istoviţi de atâta confuzie şi polemică pe seama acestui subiect. Dar uităm un aspect, dragii mei. Oare Mântuitorul, când S-a rugat în grădina Ghetsimani să I se îndepărteze paharul pătimirilor, şi nu a fost ascultat, a pierdut? Oare care este biruinţa noastră? Oare nu crucea ne deschide porţile învierii? Am luptat deja până la sânge şi am simţit cuiele piroanelor încât să nu mai putem striga către Tatăl ceresc şi să renunţăm la luptă? Nu este uşor deloc, cum nici Însuşi Mântuitorului Iisus Hristos nu I-a fost. Dar ce a făcut Hristos în vremea pătimirii Sale pe cruce? A ridicat privirea către Tatăl ceresc şi a răbdat toate cu dragoste. De unde mai primea Mântuitorul putere să rabde pe cruce? Din inima iertătoare faţă de toţi cei ce L-au prigonit. Fără aceste două arme, nu putem rezista pe acest front, dragii mei: nădejdea, având ochii aţintiţi asupra Dumnezeului nostru şi dragostea faţă de toţi, şi faţă de cei ce ne prigonesc.

Inamicul a căutat prin mijloace diversioniste şi prin dezinformare să împingă la descurajare atât în forţele noastre, cât şi în viaţa politică şi cea religioasă. Bineînţeles că încrederea noastră nu vine de la nici un partid politic, ci numai de la Părintele luminilor, de unde vine toată înţelepciunea. >>>>

Deocamdată este greu de spus la capătâiul cui se va aşeza noul crin al politicii. Al social-democraţilor sau la acela al liberalilor? Cert este că, prevăzător, Ion Iliescu a încercat o mişcare de polarizare a noului lider al liberalilor. Rămâne de văzut dacă această tactiva va funcţiona.

Declaraţia lui Ion Iliescu, un lider care şi l-ar fi dorit pe Crin Antonescu în partidul său, nu a fost nicidecum gratuită. Căci, dincolo de aparenţa afişată, aceea a disponibilităţii social-democraţilor de a colabora cu PNL-ul de după Tăriceanu, ea indica şi o teamă evidentă. Aceea de a nu vedea primii paşi ai refacerii Alianţei DA. Este motivul pentru care preşedintele de onoare al social-democraţilor a făcut asemenea declaraţii. În fond, terenul este bine pregătit. Şeful statului şi-a văzut visul cu ochii. A scăpat de Călin Popescu Tăriceanu din fruntea PNL-ului, iar de acum înainte vechile scenarii pot fi reluate, reîncălzirea supei portocalii devenind o opţiune cât se poate de viabilă.

În fapt, social-democraţii chiar au de ce să se teamă acum pentru locul lor în cupa puterii. Realegerea lui Tăriceanu le ar fi asigurat continuitatea prin promovarea pe mai departe a antipatiei liberalo-prezidenţiale. Dar lucrurile s-au schimbatr şi, cel puţin teoretic, noul drum al liberalilor depinde de echipa Crin-Orban. Mai mult chiar de felul în care va negocia trubadurul de serviciu. >>>>

Conform declaraţiei doamnei Ministru al M.E.C.I., doamna ECATERINA ANDRONESCU (cea despre care avuseserăm, în mandatul trecut al domniei sale, cuvinte bune, pentru că stopase, cât de cât, mafia manualelor alternative…), începând cu Programa şcolară a anului viitor, 2009-2010, Istoria va fi scoasă – din manualele elevilor de clasa a XII-a, “filiera tehnologică”… – numai elevii de la liceele “de elită” vor mai putea studia faptele înaintaşilor.

“Mai precis, această disciplină va dispărea din clasa a XII-a la 80% din licee, începând cu anul şcolar 2009 -2010.

Programa şcolară la disciplina istorie, atât la învăţământul primar cât şi la gimnazial, este astfel structurată încât evenimente esenţiale ale istoriei românilor sunt fie ignorate, fie insuficient studiate, spun specialiştii în educaţie. Istoria a fost ştearsă pur şi simplu din orarul elevilor de clasa a XII-a, la puţin timp după ce orele de educaţie fizică, diriginţie, latină şi a doua limbă străină au fost scoase din programa obligatorie. Drept urmare, istoria nu mai are nicio oră alocată în programul elevilor de clasa a XII-a, la 80% dintre unităţile de învăţământ. Această materie a fost exclusă din aria curriculară la aproape 60 de specializări – industrial, agricol, telecomunicaţii, silvic, textile, construcţii etc. Conform noului ordin al ministrului educaţiei, începând cu anul şcolar următor, istoria se va preda la clasa a XII-a doar în liceele de elită” – cf. Obiectiv sucevean, articol semnat de Oana PAULIUC. >>>>

Globalizarea, este una dintre noţiunile cel mai des folosite în special în ultimile câteva decade.  Ideia globalizării o poţi găsi în multiple emisiuni ale radio şi televiziunii de pe întregul Glob, într-o mulţime de web-situri ale diferitelor companii, în discursurile politicienilor, în mitingurile organizaţiilor naţionale şi internaţionale, ca să nu mai vorbim de sutele sau chiar miile de pagini în care se prezintă tot felul de puncte de vedere referitoare la cauzele şi în special efectele acestui fenomen.

Diferite aspecte şi conexiuni ale acestui concept s-au amplificat şi continuă să se dezvolte într-un mod deosebit de rapid.

Ideia globalizării este prezentă în toate domeniile vieţii: în ştiinţă, artă, cultură, morală, în tehnică, în sitemele financiare, în transporturi şi mijloacele de comunicare, în tehnologie, în domeniul militar, în mediul înconjurător, ş.a.

Fiecare îşi face un act de proprie acuzare dacă nu utilizează în limbajul cotidian, această noţiune, s-au unele complimentare cum ar fi economia mondială, piaţa mondială sistemul financiar global, criza globală şi altele, raliendu-se celor ce susţin aceast fenomen sau celor care îl combat.

Ceea ce este deosebit de interesant şi tot odată inexplicabil, este faptul că după atâţia ani dela apariţia şi dezvoltarea acestui concept atât de larg răspândit în toate domeniile vieţii, nu s-a găsit încă o definiţie simplă, clară şi tot odată complexă care să fie unanim recunoscută. >>>>