EPOCA

17. Ianuarie 1979. Se plimbă pe coridor un tânăr melancolic, frumuşel, cu faţa nespus de tristă. Aflu că-l cheamă Otto, că e din Cluj, şi a fost mecanic de locomotivă. Are douăzeci şi patru de ani şi suferă de atrofiere progresivă a nervului optic. Boala a apărut în urmă cu un an, în timpul unui meci de fotbal „în familie“, disputat de un întâi mai, sus, pe Feleac.
Face, totuşi, un consult la o clinică de specialitate din Cluj şi i se stabileşte diagnosticul: atrofia progresivă a nervilor optici. Orbire lentă adică… De atunci stă când în spitale, când la lucru, ca să nu piardă… vechimea. Maladia progresează perfid.
– Domnule, îmi spune cu vocea lui moale de ardelean, cum se distruge viaţa unui om…
„Viaţa unui om…“ Şi are numai douăzeci şi patru de ani.
I s-a propus pensionarea definitivă. Ar încasa, după socotelile lui, cam trei sute de lei pe lună şi drept de muncă cu program redus.
Totuşi, trăieşte cu speranţă că se va întâmpla o minune:
– Nu se poate să nu facă savanţii ceva cu puterea asta a atomului. Nu se poate!…

18. Ţăranul cu care m-am împrietenit îmi povesteşte, după două zile de tatonări abile, despre o bătrână ce vindeca pe vremuri albeaţa cu zahăr cubic. Zahărul cubic tăiat subţire-subţire, cât o lamă de brici. Se freca încet porţiunea afectată şi albeaţa se dezlipea „fâşii-fâşii“… Mărturiseşte că a văzut-o executând această operaţie pe când era tânăr. De la ea a învăţat să vindece vitele de albeaţă.
Freca pupila cu zahăr tos, amestecat cu cochilie de scoică pisată şi apoi cernută prin sită. I se legau vitei vârtos picioarele din faţă şi din spate cu un ştreang gros, apoi, prin nişte ochiuri special lăsate, se vâra un par solid, care avea menirea s-o imobilizeze.
Animalul era împins şi cădea fulgerat pe o parte, zbătându-se. Cu praful acela fin se freca bine suprafaţa ochiului bolnav.
„După trei zile, asta mi-e crucea, se închina ţăranul, vedea vaca ca şi cum atunci s-ar fi născut…“
După o vreme, acelaşi glas scăzut, conspirativ, mă informează că a auzit de un cetăţean din Băneasa de Giurgiu care „te vindecă de albeaţă cu limba“…
„Îţi bagă, domnule, limba-n ochi şi atâta te freacă, până te curăţă şi-ţi dă-napoi vederea. Aşa am auzit în tren, nu de la unul, ci de la mai mulţi navetişti, care mi-au dat adresa lui, că l-a vindecat pe unul din „tura“ lor în trei şedinţe, că aşa le zice, şi a luat câte cinci lei de şedinţă. Are ăla, domnule, o limbă aspră ca a boului, că boul poate linge şi sare şi nimic nu are“…
Bătrânului ţăran i se confirmă existenţa acelui „vraci“ ,care vindecă cu limba…
– Dom’ Micu, dacă mă face bine şi-mi ia albeaţa, să fiu eu câine dacă nu-i iau de mână şi-l bag în magazin şi-i cumpăr un costum de opt sute (pronunţă cifra cu sfinţenie), şi lui şi mie…
– Dar dacă n-o să vrea costum? îl derutez eu.
– Cum, dom’le? Ai văzut mata pe vreunul care să nu vrea să se-nţolească? Păi, eu îi cumpăr un costum de opt sute!