Istoria ritualurilor funerare pre-etrusce

In acest articol o companie de transport decedati ne spune mai multe despre ritualurile funerare. In timpul perioadei protohistorice etrusce de la Roma, incinerarea este sau nu acceptata in functie de perioadele istorice; a fost, in general, abandonata spre sfarsitul secolului al V-lea i.Hr. J. – C., dupa crearea campurilor de incinerare, ustrina. Legea celor doisprezece mese a stabilit in scris interdictia nu numai de a ingropa, ci si de a incine corpurile din cetati.

Potrivit lui Livius, din anul 390 i.H. BC, femeile romane au dreptul sa primeasca un elogiu la inmormantarea lor si uneori zeii primeau ofrande sub forma de bijuterii pentru a fi blanzi.

Ritualurile s-au schimat in timp prin adoptarea cultelor orientale, cum ar fi cultul lui Isis, care a promis o alta viata dupa moarte. De la mijlocul secolului al III-lea, ingroparea a devenit din ce in ce mai populara in detrimentul incinerarii. Practica incinerarii, pe care evreii si crestinii au respins-o din motive teologice, nu a disparut insa inainte de secolul al V-lea.

Statutul social a fost un factor important in dezvoltarea si splendoarea ritualurilor funerare romane. Corpul a fost expus publicului inainte de incinerare, in functie de pozitia detinutului in societate. Patricienii s-au bucurat de o expozitie care poate dura mai multe zile, fapt care i-a determinat pe romani la o perioada de doliu.

Plebeienii erau adesea incinerati in ziua imediat urmatoare dupa moartea lor. Majoritatea ritualurilor funerare ale plebei se aflau in cercul familiei. Ochii decedatului erau inchisi, apoi fiul sau cel mai apropiat membru al familiei il saruta pe gura pentru a-i aduna ultima suflare.

Inelele decedatului erau fost indepartate si omul mort era strigat cu voce tare de trei ori la intervale regulate. Corpul era apoi spalat, plasat pe un pat funerar (lupus funebris) impodobit cu flori in atrium. O moneda se punea in gura decedatului pentru ca acesta sa plateasca cu ea luntrasul.

Aceasta moneda a fost o plata catre Charon, care a traversat mortii prin raurile iadului (Styx). Pana la legea celor doisprezece mese, un mic altar (acerra) pe care se ardea un parfum era asezat langa pat.

Statul roman hotara uneori un doliu public pentru personalitatile importante. Dupa expunere, de preferinta, pe timp de noapte, pentru a evita adunari publice mari si pentru a descuraja excesele de multimi, procesiunea funerara era condusa in necropola, orasul mortilor, in afara orasului viilor.

Ceea ce urma era procesiunea cantecelor, oameni imbracati in haine colorate trebuiau sa se imbrace in lana, sa nu se spele sau sa schimbe hainele, femeile tineau parul despletit si nu isi mai taiau unghiile. Cele mai bogate familii plateau muzicieni pentru a conduce procesiunea. Parintii puteau purta si masti de ceara, asemanatoare cu alti membri ai familiei decedati.

Cand focul se stinge, un membru al familiei (de obicei mama sau sotia) uda cenusa cu vin si apoi spala oasele cu parfum, si, punea aceste ramasite intr-o urna (Olla), un sac carpa, aur, marmura, ceramica, sticla sau metal Locatia era marcata de o piatra sau o bucata de lemn. Membrii familiei care aveau varsta de peste sase ani au fost plansi pentru un an intreg.

Leave a comment

Your email address will not be published.


*