Iata cum previziunile prof.dr.Artur Silvestri incep sa apara.Daca in anul 2002 , in  imediata apropiere a Bisericii Armenesti,  s-a demarat construirea unui imens bloc de otel si sticla, un “masacru urbanistic” cum spunea la vremea respectiva renumitul analist si profesor de gestiune imobiliara la Bruxelles, Artur Silvestri, am fost martorii efectului construirii haotice si ilegale.
La vremea respectiva s-au tras semnale de alarma privind conservarea centrului istoric, a cartierelor cu traditie si “tinuta arhitectonica”.
Artur Silvestri a fost o voce puternica ce s-a opus acestui proiect, indemnand la studii si luciditate.
Millenium Business Center construit de grecii de la Aegek-Rom Construct, au investit 25 de milioane de dolari intr-o structura de 72 de metri inaltime, cu 19 etaje si patru subsoluri, umbrind prin raceala sa arhitectura veche, afectand grav rezistenta bisericii si a cladirilor din vecinatate.
Focul, ca un blestem al vremurilor de altadata, poate va da de gandit edililor in pastrarea si conservarea patrimoniului national, invitandu-i totodata la receptarea semnalelor primite de la cei mai valorosi analisti.
“Proiectele imobiliare actuale din centrul Capitalei care vizeaza modificarea zonelor cu arhitectura traditionala, dar si desenarea de noi cartiere si blocuri de birouri, in spatii prea putin conforme destinatiei lor, reprezinta “cel mai important masacru urbanistic produs in ultimele decenii intr-o capitala europeana”, a declarat Artur Silvestri, presedintele Asociatiei Romane pentru Patrimoniu. “In alte tari, autoritatile sunt atente la reactia cetateneasca si stiu «regula Turnului Montparnasse» din Paris, ramas izolat intr-un oras unde nici o constructie nu mai poate depasi, astazi, 37 de metri. Un exemplu pentru edilii romani ar putea fi si «Modelul Barcelona», unde tot ce a insemnat dezvoltare s-a tradus prin ridicari de cladiri noi in Diagonal Mar, la marginea de Rasarit a orasului, si nu in «vatra traditionala» ce ramane «sanctuar». Aceste modele de dezvoltari urbane ar trebui studiate mai atent”, declara Artur Silvestri. >>>>

(Publicate in Revista de Arta si Cultura “Iosif Vulcan” Australia in editia pe hartie, octombrie/noembrie -2006, cu permisiunea domnului Artur Silvestri).

“Sunt succese care te injosesc si infrangeri care te ridica”. (N.Iorga)

“Nu trebuie sa fii trist ca n-ai fost remarcat. Fii trist ca n-ai facut nimic remarcabil”. (Confucius)

“Timiditatea – un defect al oamenilor mari, tupeul – defectul oamenilor mici”. (Maurice Coyaud)

“Ca sa intelegi ca esti prost trebuie totusi sa-ti mearga mintea”. (Georges Brassens)

“Viata poate fi inteleasa numai privind inapoi, dar trebuie traita  privind inainte”. (Kirkegaard)

“Este de o mie de ori mai bine sa fii optimist si sa te inseli, decat sa fii pessimist

si sa ai dreptate”. (Jack Penn)

“Toata lumea se plange ca nu are memorie, dar nimeni nu se plange ca nu are logica”. (La Rochefoucault)

“Nu voi fi un om obisnuit, pentru ca am dreptul sa fiu extraordinar”. (Peter O’Toole)

“Daca ceea ce ai de facut pare simplu, inseamna ca nu ai aflat inca totul”. (Donald Westlake) >>>>

Ori preşedintele ştie ceva, dar nu vrea să ne destănuie pentru a nu a amplifica efectul în cascadă al recesiunii în vârtejul unei eventuale panici naţionale (şi nu doar la nivelul mediului de afaceri), fie şi-a croit un nou cap de pod pentru prognozata campanie electorală.

Social-democraţii au sărit la gâtul preşedintelui, acuzându-l că foloseşte marota crizei economice pentru a-şi crea noile strategii electorale. Şi poate că aşa şi este, numnai că, înainte de a acuza, liderii PSD ar fi trebuit să-şi pună unele semne de întrebare. În primul rând, este Traian Băsescu atât de naiv încât să nu-şi dea seama că gestul lui de a avertiza public intarea în recesiune nu va fi întors pe toate feţele de către adversarii politici? Puţin probabil, astfel că acuzele PSD pălesc, transformându-se în penibile şuvoaie speculative în vederea propriei abordări a electoratelor prezidenţiale. Apoi, şeful statului a făcut acest anunţ în cadrul instituţional guvernamental. Adică, de la nivelul acelei instituţii menite, fie şi doar teoretic, să vegheze la stabilitatea economică a ţării. Traian Băsescu ar fi putut să antameze unul dintre acele discursuri politice adresate naţiunii sau s-ar fi putut cuibări într-una din cele două televiziuni atât de dragi lui. Cu toate riscurile evidente, preşedintele a ales să meargă la Guvern pentru a lansa avertismentul. Or, este puţin probabil să nu fi intuit că va fi atacat sub pretextul croirii unei marote electorale. >>>>

Acuzaţiile sunt grave. Mai ales în condiţiile în care România este membră Nato şi UE şi ar trebui, teoretic, să avem garantat un nivel de securitate similar ţărilor occidentale. Dar, se pare că am fost din nou daţi la o parte, fiind mai vulnerabili astăzi decât eram înainte de aderarea noastră la aceste structuri. Suntem expuşi oricând unui posibil atac informatic, care ar putea viza atât sectorul economic, cât şi pe cel al apărării, gradul de vulnerabilitate fiind cu mult mai mare decât în cazul altor ţări europene (chiar şi din rândul acelor aflate în zona “de convergenţă”).

Declaraţiile fostului ministru al Apărării, Teodor Meleşcanu, ar fi trebuit să pună pe jar întreaga societate. Ele au trecut însă neobservate, bine căptuşite de senzaţionalul şi facilul presei de mahala, o presă aservită majoritar şi dirijată politic spre orbirea şi asurzirea opiniei publice. Mişcările politice, jocurile la cacealma, în care singurul tras pe sfoară se dovedeşte a fi cetăţeanul, tot acest amestec al imposturii coroborate cu aservirea politică şi economică a unei părţi a presei (şi neputinţa celeilate de a rosti adevăruri) a făcut ca vorbele fostului ministru să treacă neauzite. >>>>

Intelectualii „de partid şi de stat” sau „intelectualii prezidenţiali” sau, într-o română ceva mai colocvială, „intelectualii lui Băsescu” se dovedesc nişte straşnici încasatori – sau, cu o formulă de la partidul mamă şi tată dar, în acelaşi timp, anexă prezidenţială, nişte foarte buni „înghiţitori de broaşte”.

Într-o singură săptămînă, au încasat două afronturi grele, au înghiţit două broaşte. Fără să clipescă măcar. A fost, mai întîi, alegerea EBA-ei, în legătură cu care au tăcut filosofic, dar erau antrenaţi în această privinţă încă de pe vremea nominalizării sale pe lista PDL, înainte de eroica asumare a „independenţei”. Sigur, atunci, a protestat şi a refuzat să fie trecută pe lista de candidaţi D-na Alina Mungiu-Pippidi, dar acesta nu e lucru de mirare devreme ce D-Sa pare să aibă exact, poate cu asupră de măsură, ceea ce le lipseşte „intelectualilor lui Băsescu”. Între alegerea europeană a pupilei „de partid şi de stat” şi cel de-al doilea afront, a mai vorbit, totuşi, şi dl. Horia-Roman Patapievici, dar nu cuprins de vreo scîrbă sau revoltă, ci pentru a explica pe înţelesul poporului mai slab de înger „fenomenul EBA”! Doamne, iartă, ce înaltă preocupare intelectuală, curat filosofică! >>>>

“ Viaţa familiei este sursa celor mai mari fericiri. Fericirea este cel mai simplu şi cel mai puţin costisitor fel de existenţă care nu poate fi cumpărat cu bani.” (Robert J Havinghurst (1900-1991)- Profesor, american, doctor, educator, şi expert în problemele vârstei înaintat)

Dicţionarul explicativ al limbii române, publicat în urmă cu peste un sfert de secol, de către Institul de Lingvistică  din Bucureşti sub egida Academiei Române, arată că „Familia este forma socială de bază, întemeiată prin căsătorie şi care constă din soţ, soţie şi descendenţii acestora”.

Dela data plublicării acestui dicţionar şi până în prezent au apărut o mulţime de alte definiţii ale familiei, care caută  să dea un sens cât mai real al noţiunii de familie în condiţile multiplelor mutaţii care au avut şi continuă să aibă loc în diferite colţuri ale lumii şi în multitudinea de condiţii sociale şi economice existente.

Unele dicţionare şi studii referitoare la familie, vorbesc despre „un grup de oameni ce au aceeaşi strămoşi”.

Biroul de statistică a populaţiei din Statele Unite , defineşte familia drept „asocierea prin naştere, căsătorie sau adopţie a unor persoane care locuiesc în aceeaşi casă”.

Alte surse se referă la familie ca la „un grup social care în mod normal este format dintr-un părinte sau doi şi copii lor”.

Văzând asemenea definiţii mi-am amintit de un caz ce s-a petrecut în Florida în 1993, când o fată de circa 15 ani, după ce s-a născut a fost dată din greşeală, altor părinţi decât cei naturali. >>>>

CRISTIAN TEODORESCU, MIRCEA MIHĂIEŞ & CO ŞI NEADEVĂRURILE LOR
„!Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

moartea mea se-nalţă scară pîn’ la cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer!

Îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

şi pogoară-mi îngerul care ţi-l cer,

îndură-te, Doamne, îndură-te, Doamne,

ruga mea se-nalţă scară pîn’ la cer!”

„Există un paralelism de fond între moartea lui Marin Preda şi cea a lui Labiş, când vinile morale, urile personale, conjunctura politică se întâlnesc într-un punct critic pentru a ucide, confundând totul pentru a nu se mai putea elucida niciodată: crimă, accident, nenoroc… sau toate la un loc.“

Cezar Ivănescu, Timpul asasinilor, Ed. Libra, Bucureşti, 1997

De mai bine de un an de zile încerc să arăt cum a murit Cezar Ivănescu şi să indic, în baza mărturiilor adunate, persoanele care se fac vinovate de această dramă. Începând cu cel care a declanşat în mod ilegal şi cu bunăştiinţă scandalul mediatic pe 29 ianuarie 2008, Mircea Dinescu şi continuând cu toţi ceilalţi care au contribuit prin neimplicare voită (Nicolae Manolescu), prin laşitate şi dezinteres (conducerea U.S.R. – la nivel central, şi local – conducerea Asociaţiei Scriitorilor din Iaşi, prin Valeriu Stancu), prin făţărnicie, fals sau declaraţii mincinoase (Cristian Teodorescu, Mircea Mihăieş, Nichita Danilov, Lucian Vasiliu ş.a.) [I, II, III, IV, V, VI] la amplificarea acesteia, cu toţii, din punct de vedere moral, sunt responsabili într-o măsură mai mare sau mai mică de moartea poetului. >>>>

Tulburările din societatea de astăzi cer imperativ o rezolvare, fiind prea mari pentru a le ignora. Statul nu face mai nimic pentru ocrotirea familiei şi respectarea valorilor morale, din diverse motive, invocate ca drepturi. Dacă Statul poate aborda astfel problema, Biserica nu. Ea trebuie să aibă o voce clară, fermă şi să răspundă cât mai repede problemelor deja existente precum şi celor care apar după. Dar vocea Bisericii, în cazul fericit în care se face auzită, trece prin mai mulţi receptori, ceea ce face ca acest glas să fie supus mai ales criticii şi chiar să-i fie afectat mesajul, fiind retransmis de unii pe tonuri ironice ori sarcastice, în situaţiile cele mai fericite, când nu se foloseşte un ton dispreţuitor. Aşadar, vrând-nevrând se nasc nişte semne de întrebare: are voie Biserica să condamne răul din societate? Există mai multe feluri de răutăţi, şi dacă da, Biserica trebuie să combată totul? Spre exemplu, e clar că Biserica trebuie să condamne coruptia, dar de ce e treaba Bisericii orientarea sexuală a indivizilor, zic unii. Mai mult, Biserica are un anumit set de reguli, iar încalcarea regulilor atrage şi „pedepse”. Ar trebui Biserica să adapteze canoanele sau să-şi redefinească regulile? Şi în primul rand, cât de capabilă este Biserica, cu învăţăturile şi reglementarile ei, pentru a gestiona problemele societăţii? Lista întrebărilor poate continua, mai mult sau mai puţin pe subiect.

Biserica este o comunitate de oameni care împărtăşesc acelaşi crez. Statul este, la fel, o comunitate de oameni înrudiţi prin sânge şi legaţi prin idealuri, tradiţii şi aspiraţii. Pentru a-şi asigura viitorul, un Stat trebuie să aibă nişte planuri de dezvoltare, economice şi sociale. Pentru a asigura mântuirea celor ce au aderat la ea, Biserica, de asemenea, trebuie să aibă o strategie, spirituală. Cele două ar trebui să se completeze. >>>>

Asistăm la o revenire „în forţă” a acţiunilor de intoxicare menite a promova „viabilitatea” investiţiei canadiene de la Roşia Montana. Şi nu este vorba de o nouă încercare de a impune exploatarea auriferă, ci de un pas bine definit din cadrul procesului de şantajare a Statului Român.De fapt, întrebarea este: câte procente le-au fost „rezervate” canadienilor de la Gold Corporation din banii împrumutaţi de România de la FMI?

Scopul este unul singur: obţinerea unor despăgubiri. Iar „reţeta” a fost deja verificată, canadienii având de urmat două mari „căi”. Fie solicitarea de despăgubiri în cazul în care Statul Român va refuza acordarea autorizaţiilor de explotare necesare, fie obţinerea de fonduri pentru schimbarea soluţiei tehnologice de exploatare.

Vina pentru marea devalizare bugetară ce va urma aparţine însă exclusiv autorităţilor române. Care au acceptat de la bun început un proiect de exploatare care se baza pe folosirea apelor cianurice (necesare pentru prelucrarea minereurilor). Fie din ignoranţă, fie într-o complicitate a foamei de bani, guvernanţii au fost de acord, la lansarea proiectului Roşia Montana, cu o soluţie tehnologică de exploatare interzisă în Uniunea Europeană în condiţiile în care şi cea mai optimistă estimare evidenţia că procesul va deveni operativ cu mult după intrarea noastră în UE. Canadienii au ştiut acest lucru şi tocmai pe această  mişcare (inteligentă, trebuie să  recunoaştem) s-au bazat în tot calamburul lor de mari investitori. >>>>

- punctul de vedere al unui naţionalist –
Într-o discuţie cu un ziarist sovietic pe care Aurel Dragoş Munteanu îl adusese la Restaurantul Scriitorilor, Petre Ţuţea, simţindu-se  gazdă şi dorind să-i facă plăcere rusului, i-a zis cam aşa: «Rusia are menirea istorică cea mai importantă de pe planetă. Anume să extindă Europa dincolo de Urali, până la Oceanul Pacific!»

După 30 de ani, constat că aceste cuvinte sunt mai pline de înţelesuri ca oricând, sensuri multiple şi şocant de grave, la care atunci nimeni nu s-ar fi gândit. Poate numai Petre Ţuţea…

Iată câteva dintre aceste înţelesuri din perspectiva strict românească a ideii că Rusia ar putea, ba chiar ar trebui să-şi propună să împingă hotarele Europei cât mai spre Est, «până la Vladivostoc», cum a spus de fapt Ţuţea. Numesc românească această perspectivă nu doar pentru că Petre Ţuţea era « de profesie » român, ci pentru că rolul românilor în istoria lumii poate fi rezumat şi în acest fel : românii, colonizaţi de Roma în ţinuturile dacice de la vest de Olt, au lărgit spaţiul limbii latine şi al civilizaţiei Romei mult spre Est, până dincolo de Nistru, lăţind astfel însăşi Europa spre Răsărit!…

Aşadar, care ar fi componentele acestei viziuni româneşti asupra Rusiei?

(1) Asumându-şi misiunea amintită mai sus, Rusia ar urma să abandoneze vechiul proiect al « strâmtorilor », elaborat într-o vreme când Mediterana încă mai era scena principală a Istoriei. >>>>

Actuala campanie electorală pentru alegerile euro-parlamentare, aflată aproape de final, a scos în evidenţă faptul că partidele politice nu înţeleg, nici în al 12-lea ceas, semnificaţiile acestui eveniment important şi nu reuşesc să-şi depăşească condiţia de competitori mioritici pentru ciolanul autohton.

Din ceea ce a prezentat mass-media de la fastuoasele şi excesiv costisitoarele „lansări” de candidaţi, dar şi din „mesajele” candidaţilor, rezultă, în mod cert, că partidele politice româneşti nu au maturitatea politică necesară pentru a decela între obiectivele social-politice şi economice interne şi priorităţile ce vor trebui urmărite de euro-parlamentari în viitorul lor mandat pentru ca România să-şi poată îndeplini obligaţia de a contribui la noua arhitectură a Europei în perioada 2009-2013.

De aceea, fapt cu totul regretabil în opinia mea, cel puţin până în prezent, campania electorală este pigmentată cu dispute, minore şi nesemnificative din perspectivă europeană, ce s-ar justifica, mai degrabă, în cazul alegerilor locale sau parlamentare interne, candidaţii nepărând a fi conştienţi că ei trebuie să răspundă altor comandamente, că ar fi trebuit să vină în faţa electoratului cu proiecte viabile, posibil de înfăptuit, care să susţină eforturile şi obiectivele naţionale.

Lipsesc, cel puţin până la acest moment, atât în cazul discursului candidaţilor, cât şi al liderilor principalelor partide, temele cu adevărat europene care să ne convingă că încredinţăm conducerea morală a României unor persoane avizate, conştiente şi decise să acţioneze pentru şi în numele acestei ţări, renunţând la postura de membru al unui partid politic oarecare şi asumându-şi calitatea de autentic ambasador al intereselor româneşti în structurile Parlamentului European. >>>>

În orizontul lumi de astăzi,după căderea comunismului în Europa de Est,oamenii  îşi afirmă identităţile etnice,religioase şi naţionale.Forţele de stânga în numele unor false unităţi nu au înţeles niciodată grupurile etnice care se străduiau să-şi păstreze identitatea,limba,tradiţiile,cântecele populare,cântecele de leagăn.În situaţia actuală când în ţara noastră se reafirmă pregnant minorităţile în cadrul statului unitar naţional toleranţa faţă de comunităţile de minoritari este impusă,încă,de la început în Constituţia României.Abordând principiul unitate prin diversitate.

Un specific al poporului român din timpurile cele mai vechi a fost toleranţa.Aşa se explică adăstarea pe acest teritoriu carpato-danubiano-pontic a unor popoare migratoare care au găsit aici înţelegere,toleranţă şi condiţii de a rămâne definitiv.

Prin dezrobirea ţiganilor survenită la mijlocul secolului 19 s-a făcut un prim pas în respectarea unui drept fundamental al omului:libertatea.

În condiţiile actuale,când unitatea vestului Europei este ea însăşi un produs-sau cel puţin un succesor istoric-al separării,realizarea Comunităţii Europene a fost precedată de secole de  separatism, de state suverane,şi de guverne democratice. Practica democraţiei. chiar şi în stadiile ei de început,a relevat ineluctabil faptul că nu există un singur demos,şi că separarea era necesară dacă era ca democraţia să poată fi menţinută. Astfel, şi în ţara noastră întâlnim aceaşi situaţie, multinaţionalismul este o funcţie a vieţii politice. Acesta se reflectă în viaţa de zi cu zi,când minorităţile au şcoli în limba lor,îşi pot etala în mass-media,în cotidian amintirile istorice, obiceiurile, convingerile, ideile şi devotamentul. >>>>

Pretextul invocat frecvent pentru lipsa de rezultate din cercetarea românească a fost, o bună bucată de vreme, insuficienta alocare de fonduri. O discuţie adâncită despre situaţia actuală a învăţământului superior românesc şi a cercetării, în general, scoate însă la iveală un şir de deficienţe moştenite, de care, după cum arată lucrurile, nu ne putem debarasa. În plus, o cercetare autohtonă de sine stătătoare, după cum apreciază specialiştii din domeniu, pare condamnată la moarte din faşă, pentru că, într-o lume în care ştiinţa este mondializată, eforturile individuale rămân, vrei, nu vrei, anonime. Se mai vehiculează, cu mai mult, sau mai puţin temei, că România produce atâtea valori cât îi permite finanţarea. Mai ales că nu se poate, indiferent cum, face cercetare, dacă ne referim la valoare ştiinţifică, fără bani. Dar finanţarea singură nu este suficientă, ea trebuind să rodească, să cadă pe un sol fertil, pregătit să producă. Ne referim la tradiţia ştiinţifică şi culturală, adică la nivelul şcolii, la cel industrial şi la alte foarte multe lucruri. Nu este întâmplător faptul că în momentul de faţă centrele mari ştiinţifice sunt în ţările industrializate, care cheltuiesc mulţi bani pentru cercetare şi unde finanţarea vine şi din mediul privat, ceea ce la noi neam să se întâmple. În jurul Universităţii din San Diego, de pildă, sunt foarte multe agenţii industriale, care nu fac altceva decât să preia brevetele de cercetare care se produc în laboratoare. Rezultatele cercetării, mai pe înţelesul cititorilor noştri, sunt aplicate de industrie, de mediul privat, situaţie valabilă şi pentru alte ţări, statul suportând doar cercetarea fundamentală. >>>>

Au trecut peste 200 de ani de când economistul englez Thomas Robert Malthus (1766-1834), a emis teoria ce îi poartă numele, referitoare la diferenţa dintre creşterea populaţiei Globului în progresie geometrică şi cea a asigurării hranei populaţiei, care creşte numai în progresie aritmetică.

Din momentul în care a fost emisă această teorie (aproximativ 1798), şi până astăzi, ea a fost şi continuă să fie un măr al discordiei şi al unor lungi şi controversate opinii, între diferiţi specialişti din domenii direct sau indirect legate de viaţa oamenilor:t sociologi, medici, biologi, economişti demografi, filozofi arhiecţi, sau specialişti în mediul înconjurător.

În 1968, Dr Paul Ehrlich, biolog la Stanford University (SUA), autor al cărţii „The Population Bomb”, a făcut unele predicţii similare cu cele ale lui Malthus, arătând că pe la sfârşitul secolului 20, se va putea constata că aproximativ un bilion de oameni pe Glob, vor murii de foame.

Cartea Doctorului Ehrlich, a avut un ecou fantastic şi întreaga mass medie americană a comentat-o timp îndelungat.

Cu toate că predicţiile lui s-au dovedit eronate, el a fost considerat ca unul dintre marii experţi în problemele demografice, ale mediului înconjurător şi a calităţii vieţii.

În general cei ce au fost şi sunt împotriva concepţiei maltusianiste şi a  Dr. Ehrlich, care susţineau necesitatea folosirii unor metode pentru reducerea numărul populaţiei de pe întregul Glob, cum ar fi soluţia războaielor, au fost categorisiţi ca fiind nişte pacifişti naivi. >>>>